ACUM ORI NICIODATĂ!

Din veacuri neştiute o rădăcină apare

Şi ca vâltoarea creşte adunând istorii,

Şi munţi cu aur, păduri spre îmbrăcare,

Câmpii îngălbenite cu rodurile vieţii,

Iar cerul tot mai mare el zarea o uneşte

Cu alte volbure din apă ce rădăcina udă.

Şi din pământul netocmit o naţie se naşte

Cu trupul din ţărână şi suflet din lumină.

E-un ram crescut din neam de piatră

Cum lăudabil scrie bătrânul Herodot,

E neamul tracilor şi este veche vatră

Pe care ramul a crescut ca-ntr-un chivot,

Devenind alt neam ne scrie cronicarul,

Mai drept şi mai viteaz dintre toţi tracii,

Şi precum fraţii îngemănaţi ei duc destinul

Unităţii peste veacuri: sunt geţii şi cu dacii.

Şi-un get mai acătării ne spun izvoadele,

Pe nume Burebista, întrezăreşte primul

Poporul ce va creşte cu numele şi faptele,

Şi adunând pe cei una cu gândul şi cu cântul

Un strigăt ca o rază pe buze el rosteşte:

Acum ori niciodată să devenim ce suntem,

Un neam de-o mamă cu rădăcinile celeste!

Şi şubreda unire  devine un ţel suprem.

  

Trecând alte istorii cu daci şi cu romani,

Deodată îmbrăcându-ne şi-n haina Învierii,

Şi-având Hristosul Tată nemaifiind orfani

Am renăscut înveşniciţi nedându-ne pieirii;

Iar datul strămoşesc al devenirii într-Una,

Ca neam de tină şi fii ai patriei cereşti,

N-am părăsit nicicând, ci am spălat ruşinea

Atârnării cu sângele vărsat în fapte vitejeşti.

Şi când durerea despărţirii umplea paharul

Dorului de ţară, se mai năştea un alt viteaz

Pe fraţi să îi adune. Iată-l, e precum tunetul

Cu nume de arhanghel pe turci având necaz,

Mihai el se numeşte şi cu aceeaşi “pohtă”

A neatârnării, el strigă mereu peste veacuri:

Acum ori niciodată să ne-aruncăm în luptă,

Un neam să devenim, acuma şi de-a pururi.

Dar înc-o dată, ca un blestem sau taina

Vreunui gând ceresc, deşi viteazul Mihai

Unirea o-împlineşte, trădarea surpă tihna

Şi-aceiaşi vechi tâlhari învie amarul trai.

Şi nerâvnind vreodată roadelor străine,

Străinii ne pun jugul veacuri peste veacuri,

Jefuindu-ne, minţând ca n-am fi naţiune,

Dar căpătuiţii tot nu-şi văd originile tulburi!

Numai Dumnezeu ştia crucea ce o ducem,

Miei de junghiere între lupii cei flămânzi,

Dar bizantini fiind pe Hristos doar îl avem,

Nimica de la alţii; dar lupii parveniţi şi cruzi

Vor neamul să îl spurce şi ţara s-o sfărâme,

Căci Mamona loveşte doar unde-i Adevărul.

Iar sfinţii şi vitejii ţării strigă din înălţime:

Acum ori niciodată să ne zidim hotarul!

Şi ruga, atinge cerul şi fraţii iar se-adună,

Şi izgonind osmanul şi muscalul, vlahul

Cu moldavul, Cuza şi un Carol, dimpreună

Rezidesc hotarul; iar românii prind curajul

Şi-nc-o dată mai alungă tâlharii venetici,

Iar visul de milenii devine dulcea Romanie!

Dar lupii iar veniră, modern şi democratici,

Români, acum ori niciodată, trăiţi în unire!

                    

                               Pictor, teolog, Vasile Neguş

MÂNDRIA

Ce ai omule pe care să nu-l fi primit?
Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti
Ca şi când nu l-ai fi primit, neobosit
Ne spune Pavel prin cuvintele cereşti.
Cum se face, din ce ungher, ce şoptire
Ascultând-o, uscă mintea fără şovaială
Celui ce îndumnezeirea îi era ca giuvaer,
Iar iubirea, izvor nesecat de-orânduială?...

Cum am răstignit pe Soarele dreptăţii?
Ce lumina făr’ de început, şi coborând
În lumea de ţărână, noi am ales arginţii
Dându-L morţii, dar scăpându-i şi intrând
În burta şeolului, ridicând pe cei de-acolo,
Alte raze dar firave, Soarele în sus irumpe
Spre zenitul altor raze, de aici, de dincolo!
Şi răsărind pământenilor, Viaţa îi umple

Cu veşnica Lumină ascunsă în carnea
Unui Trup firav, zămislit din Duh Sfânt,
Ce-i şi Lumina, e şi Duhul, îi şi pâinea,
E Hristos Domnul şi noi raze de pământ!
Cum se face că ucidem neîncetat în noi
Geamăna rază gingaşă, altoită în tăcere
În Trupul de Lumină, al vieţuirii de apoi,
Şi botezaţi cu Acesta, zămislim ucidere?...

Cum se face, al cui este boldul singuratic
Al singularităţii fără de chip, cu care chipul
Chipului Treimic-omul, se înţeapă grabnic
Bând otrava eu-lui ce-i întunecă destinul?
Ce-i eu-l acesta care aţâţă, când vanitatea,
Când erezia, când Sodoma, când Gomora,
Şi vânzându-şi nemurirea îşi alege moartea,
Şi ce nume clar să aibă pe cel de nicăierea?...

Căci, numind un suflet, o fiinţă gânditoare,

Numim sinele ce-i sâmburul şi pomenirea;

Şi nu-s două la un fel în lumea muritoare,

Ci, numele şi sinele, poartă ocârmuirea

Pusă-n rostul Rostului ce ne dă identitatea

Sensului spre Lumină, şi doar întunericul

Celor „nenumiţiˮ şi goi, nasc societatea

Singuraticilor mândrii, căzuţi cu duiumul…

Numai Creatorul ştie numărul căzuţilor,
Ba, chiar şi căderile le văzuse dinainte,
Şi-ale „nevăzuţilor” şi mai apoi, văzuţilor,
Pe care toate din iubire El le făcuse sfinte;
Şi toate cele ştiute şi mai ales neştiute,
Căci Creator fiind El neîncetat crează,
Se mişcă-n spirală spre al lor Părinte
Şi numai virtutea este pavăză şi rază.

O, de-am cunoaşte o clipă nemurirea
Să ştim ce pierdem cei căzuţi în anarhie,
Nicicând nu ne-am mai terfeli iubirea
În noroiul aşternut de semeaţa mândrie.
Mândria este numele oricărei pieire,
De nicăierea vine dar peste tot răcneşte,
Din veşteda părere îşi trage zeciuire
Umplându-l de sine pe cine stăpâneşte.

Părerea de sine viază din şoapte străine,
De la cel ce n-are şi nicicând nu este!
Şi ce-ar putea să aibe cel plin de ruşine
Sau ce-ar putea să fie, cel ce nu iubeşte?
Doar cândva Stăpânul, Atotcreatorul,
Lui Moise proorocul intr-un rug aprins
Îi răspunde cu iubirea care este Adevărul:
„Eu sunt Cel ce Suntˮ, şi sunt necuprins…

Căci peste toate ce voi credeţi că ar fi
Eu îmi aflu nemurirea, cuprinzându-le;
Doar un cuvânt să spun şi toate ar pieri
Cu voi cu toţi în nefiinţă, nimicnicindu-le.
Eu exist desăvârşit şi nu am nici-o lipsă,
Şi sunt Iubire fiitoare ce desăvârşită este,
Numai când se jertfeşte liber şi neatinsă
De vreun calcul, şi doar la celălat priveşte!

Şi Tată fiind, exist doar iubind şi născând
Pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, şi Trei suntem
Într-Unul, şi Unul în Trei, şi desăvârşiţi fiind
Noi împreună fiinţăm, fără nimic să vrem.
Şi pururea dăruindu-ne cu totul Celuilalt,
Avem doar o voinţă şi-o lucrare într-Unul;
Lărgind chipul iubirii creat-am pe “celălalt”,
Aceasta-i iubirea ce n-o cunoaşte mândrul!...

Cel mândru nu ştie a iubi şi nici a stăpâni,
Nu poate ierta, să rabde sau să dăruiască,
Se-ntunecă la suflet şi la trup, iar a sluji
Înseamnă a se mări, nimic ca să jertfească.
Mândria este mama căderilor de orice fel,
E rodul iubirii de sine şi ghimpe al libertăţii,
Iar leacul ei şi mama bunătăţilor ce nu pier,
Este smerenia, cereasca temelie a Vieţii.

                            Pictor, teolog , Vasile Neguş