„NAȘTEREA DOMNULUIˮ văzută prin ICOANA praznicală dreptmăritoare!…

 

În Biserica lui Hristos-Dumnezeu, adică cea ortodoxă, ca una ce păstrează neîntrerupt și neștirbit Adevărul revelat prin Sf. Scriptură și Sf. Părinți, imaginea ca simbol de legătură între cer și pământ, joacă un rol liturgic foarte important. Creștinismul este pe „văzuteleaˮ și pe „auziteleaˮ, dar mai ales pe „gustateleaˮ. În acest sens, Hristos ne spune: „Adevărat grăiesc vouă, că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzitˮ. Iar despre „pâinea lui Dumnezeu, care se coboară din cer şi care dă viaţă lumiiˮ, ne descoperă: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meuˮ. Hristos ca și Creator al lumii, ne-a oferit hrană veșnică pentru suflet și trup implicând și materia, în așa fel, încât, să ne poată ridica la El și prin cele cinci simțuri ale trupului. Iar cel mai important simţ al omului este „vedereaˮ, atât ca simțire trupească dar mai ales ca trăire duhovnicească. Hristos ne spune: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatălˮ, dar că să-L vedem cu adevărat pe Hristos trebuie să-L vedem mai întâi ca Dumnezeu. Însă nu-L putem vedea ca Dumnezeu până nu vom fi „prieteniiˮ Lui, iar ca să fim prietenii Lui trebuie să ne lepădăm de sine, să ne luăm crucea vieții și să împlinim poruncile Sale. Numai trăind împreună cu Hristos ne putem îndumnezei printr-o veșnică asemănare, cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt, adică cu chipul Sf. Treimi. Pe această dogmă a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, se fundamentează și coordonatele văzute și nevăzute ale ICOANEI, ca posibilitate de a putea reprezenta chipurile sfinte și adevărurile de credință ale Bisericii.

Icoanele, pictura bisericească în general, sunt darul și opera Sf. Duh în Biserica agonisită de Hristos, concretizate prin sute de ani de căutări, jertfă și canoane sfinte, omul jucând un rol de „unealtăˮ a Sf. Duh și nu de autor principal. Cu alte cuvinte, icoana adevărată, vie, ca vehicol al harului, este numai „de la Sf. Duh și de la omˮ. Și în acest sens, ea nu poate fi decât pictată prin mâinile omului cât mai curate, trecute prin sufletul și jertfa sa, pentru că nașterea unei icoane este o lucrare liturgică. Icoana nu poate fi nici copiată exact, așa cum nici Sf. Duh nu se repetă în creațiile Sale, și nu poate fi nici fotografiată, căci tehnica neînsuflețita nu poate conlucra cu harul! Ca atare, litografiile iconografice de astăzi, pot fi cel mult imagini cu subiect religios, bune de învățătură, dacă sunt copiate după modele bizantine consacrate și nu sunt făcături edulcorate după modele catoliciste, realiste. În icoană dispare realismul și legile lumii fizice, căci aici timpul și spațiul vremelnic este suspendat și transfigurat prin intermediul simbolului, într-un spațiu al veșniciei, al sfințeniei. Icoana este cuvântul lui Dumnezeu „scrisˮ prin culoare sau cum mai spun unii dintre Sf. Părinți: „ceea ce Sf. Scriptură este pentru auz, aceea este icoana pentru vedere și cu nimic mai prejos ca primaˮ. De aceea, canoanele icoanei au fost așezate de Sf. Duh în Biserica lui Hristos, pentru ca pictorul „să scadă și Hristos să creascăˮ! Aceasta nu înseamnă că pictorului i se îngrădește elanul creativității, dar și în icoană ca și în viață, „strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o aflăˮ. Astfel, în iconografie, poarta este darul de a picta, calea este lumina harului iar canoanele sunt pavăza Bisericii care ne leagă de tradiția ei bătătorită, de sorginte bizantină. De aceea, pictorul bisericesc trebuie să fie un adânc trăitor și cunoscător al teologiei ortodoxe, și totodată, un bun cunoscător al erminiilor și tehnicilor specifice. Dar mai întâi de a fi ceva stilistic sau tehnic, ICOANA este teologie în imagini.

De la teologia Bisericii vom porni și în încercarea de a descrie simbolistica icoanei din această postare, care este prototipul cel mai canonic ale icoanei Nașterii Domnului. Și pentru că nu există pădure fără uscături și nici diavol care să nu „strâmbeˮ Adevărul, mai trebuie spus că astăzi, avem pe piață o inflație de imagini cu pretenția de „icoaneˮ. Iar multe dintre aceste kitsch-uri iconografice transmit învățături greșite sau chiar eretice, dar ce este mai grav, este că acestea se află în perimetrul Bisericii sau prin casele „creștinilorˮ. Unele sunt venite din vechime iar cele mai multe din prezent, dovedindu-se prin aceasta o lipsă de trăire duhovnicească sau de cunoaștere teologică, venită, fie din partea pictorilor, fie din partea credincioșilor sau mai rău, din partea decidenților bisericești. Câteva dintre aceste minusuri dar mai ales „plusurileˮ, le voi explica și în demersul iconologic ce l-am propus prin acest articol, pe care îl voi cerne prin sita canoanelor iconografice, oglindite de tradiția și teologia Bisericii. Astfel, cele mai importante canoane (reguli și principii sfinte) ale ICOANEI sunt: „perspectiva inversăˮ, care este cel mai important canon și prin care realitatea este răsturnată, icoana desființând naturalismul și transfigurându-l; „perspectiva psihologicăˮ (lărgirea figurii principale); „suspendarea timpuluiˮ (persoanele sau evenimentele pot fi aduse în icoană la un loc, chiar dacă nu au fost împreună în același timp sau spațiu); „simplitateaˮ, adică evitarea complexităţii inutile în icoană, a tot ce este superfluu, evitarea teatralităţii; „claritateaˮ, se referă la forma clar desenată sau pictată, cu contururi precis definite; „graţiaˮ, priveşte mai ales postura şi gesturile figurilor, persoanelor, vizibilă mai ales printr-o uşoară alungire a trupului, a mâinilor; „greutateaˮ, opusul graţiei, este folosită rar, pentru a se exprimă o anumită stare interioară a figurilor reprezentate sau o anumită patimă; „simetria sau echilibrulˮ, este prezentă în toate compoziţiile, adică ceea ce este înfăţişat în partea dreaptă a icoanei este echilibrat prin ceea ce apare descris în partea stângă; „hieratismulˮ, ceea ce deosebeşte arta bizantină de cea clasică, este calitatea hieratică, adică solemnitatea duhovnicească, sfinţenia, care emană din chipurile persoanelor sfinte.

Așadar, iată ce este și cum poate fi adusă la viață o icoană și tot ce presupune pictura bisericească, aceasta fiind veşmântul vizual al Evangheliei și „rochia de mireasăˮ a Bisericii, Mirele fiind Hristos! Ducând mai departe comparația, putem spune că icoana Învierii Domnului este „cununaˮ miresei iar icoana Nașterii Domnului, este „buchetul de floriˮ al acesteia. Naşterea Mântuitorului este, aşa cum spunea Sf. Grigorie Teologul, „nu o sărbătoare a creaţiei, ci o sărbătoare a recreării lumii”. Naşterea Domnului este momentul în care veşnicia atinge timpul şi îl frânge în două perioade: „după Hristos” şi „înainte de Hristos”. De la Naşterea lui Hristos timpul nu mai curge de la naştere spre moarte, ci de la naştere spre viaţa veşnică. Multe din ceea ce a împlinit Hristos a fost proorocit dinainte, inclusiv locul unde se va naște, adică în Bethleem, după cum ne amintește Sf. Ap. Matei: „Și tu, Bethleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu ești mai mic între fiii lui Iuda, căci din tine va ieși Povăţuitorul, Care va paşte pe poporul Meu Israelˮ. Simbolismul icoanei Nașterii Domnului trebuie să cuprindă elemente dogmatice, fundamentate pe Sf. Scriptură și Sf. Tradiție și nu pe învățături contrare acestora. O asemenea învățătură necanonică, bazată pe scrierile „evangheliilorˮ apocrife și care impietează dogma Întrupării, este introducerea scenei îmbăierii Mântuitorului în icoană. Cele două scrieri apocrife vorbesc despre prezența a două femei chemate de Iosif, pentru a o asista pe Fecioara Maria la naștere. „Evangheliaˮ apocrifă, zisă a lui Iacov, spune că una dintre femei, pe nume Salomeea, a fost moașă iar cealaltă ajutorul ei. Ferească-ne Dumnezeu de asemenea gânduri și picturi neîmbisericite!…Maica Domnului a născut în chip minunat, așa cum a rămas și însărcinată, adică prin puterea Sf. Duh, mai presus de ordinea firească și fără dureri. Prin urmare, nu avea nevoie de ajutorul unei moașe iar Pruncul Iisus fiind desăvârșit curat, nu avea nevoie de spălare! Tocmai de aceea în icoanele canonice ale Maicii Domnului se pictează cele trei stele, una pe frunte și celelalte două pe umeri, pentru a lăuda întreita ei feciorie. Adică, Maica Domnului a fost Fecioară înainte de Naștere, Fecioară în timpul Zămislirii și Fecioară a rămas şi după Naștere! Scena îmbăierii pruncului Iisus nu se regăseşte nici în scrierile lui Dionisie de Furna, în „Explicarea artei bizantineˮ ori în „Erminia picturii bizantineˮ. Aceasta în ciuda faptului că, alţi doi iconari pe care Dionisie i-a admirat, Manuil Panselinos şi Teofan Cretanul, includ scena îmbăierii în reprezentările lor. Iată că, și la pictorii cei vechi, deși sub multe aspecte sunt reprezentativi, există în pictura lor și „minusuriˮ care denotă mai mult sau mai puţin, o necunoaștere teologică. La Muntele Athos, în multe biserici, scena îmbăierii a fost ștearsă din reprezentarea murală a Nașterii Domnului. Sf. Nicodim Aghioritul, a scris împotriva îmbăierii în vestitul său Pidalion. Cele spuse și scrise de el au întărit în Athos, în acea vreme, curentul împotriva scenei îmbăierii. Chiar și catolicii „renascentiștiˮ, nu au văzut ca fiind dogmatică această scenă, și o interzic desăvârșit la Conciliul de la Trent (1545-1563). Se impune o întrebare, cum se face totuși, că „zugraviiˮ bizantini care erau ortodocși, pun în icoanele lor scene care nu sunt scrise în Evanghelie sau contrazic teologia Bisericii, luându-le din cărți care nu sunt canonice?!…

Decriptarea icoanei Nașterii Domnului trebuie să plece de la împărțirea icoanei în trei planuri orizontale: planul superior, care sugerează lumea cerească, cel intermediar, care este divino-uman, hristocentric, și planul inferior, pământesc, care închipuie omenirea în general și umanitatea lui Hristos în special. Toate cele trei planuri sunt unite prin verticala formată, din coborârea stelei suprafireşti deasupra Pruncului Iisus Hristos și a Maicii Sale. Una dintre cântările Vecerniei praznicului cântă această unitate: „Cerul şi pământul astăzi s-au împreunat; născându-se Hristos, astăzi Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la cer s-a suitˮ. Planul superior este compus din cete de îngeri, aşezaţi ca într-un cor și cu mâinile îndreptate spre cer, slavoslovind Naşterea lui Dumnezeu pe pământ prin cântarea: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!ˮ. Bucuria şi intensitatea cântului lor este dublată de bucuria exprimată de păstori la auzul veştii Naşterii Mântuitorului lumii. Păstorul din registrul superior poartă pe umeri un miel, ca simbol al jertfei, primind vestea mântuirii și binecuvântare de la înger. Un alt păstor, de data aceasta în registrul inferior, pământesc, cântă din fluier oilor iar acestea îl ascultă liniștite, anticipând chemarea Blândului Păstor. Întreg pământul pare a tresălta de bucurie. Stâncile ascuţite ilustrate asemenea unor trepte, par a se uni cu cerul, indicând astfel, atât mişcarea de pogorâre a lui Dumnezeu la om, cât şi urcarea omului la Dumnezeu. Partea de sus a icoanei este statică, ordonată și eternă. Acolo este Dumnezeu în Treime din care coboară lumina stelei ce s-a oprit deasupra Creatorului tuturor. Mijlocul icoanei este divino-uman și afirmă Nașterea suprafirească din Fecioara Maria, este unirea perfectă dintre divinitate și sânurile materiei, este euharistică. Aici, în întunericul unei peșteri, sub cripta larg boltită a pământului, se împlinește Taina mântuirii. Aici, Întruparea dumnezeiescului și îndumnezeirea omenescului se îmbină în chip perihoretic. În partea de jos a icoanei se află mișcarea, pământescul, omenirea ce trebuie să iasă din rândul dobitoacelor și să urmeze pe adevăratul Pastor! Aceste trei registre ale icoanei Nașterii Domnului îmbracă trei aspecte dogmatice: Dumnezeu în mişcare coborâtoare, adică chenoza Sa; minunea Nașterii feciorelnice (făptura își naște propriul Făcător) şi îndumnezeirea omului. Condacul praznicului Crăciunului vestește și el acestea: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc, că pentru noi S-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veciˮ.

Evangheliile nu menţionează peştera, însă reprezentarea iconografică îşi găseşte temeiuri în Sf. Tradiţie şi în textele liturgice. Peștera este rezultatul dislocării „pietrei unghiulareˮ din muntele netăiat şi auster al lumii decăzute, desprinsă, „nu de mânăˮ, care a zdrobit uriaşul idol din visul regelui Nabucodonosor, şi care, îl îmbracă pe Hristos ca într-un „mormântˮ, iar după Înviere va zdrobi precum o „piatrăˮ pe „stăpânitorulˮ lumii. În icoană, muntele netăiat de mână omenească mai închipuie şi pântecele feciorelnic al Maicii Domnului, în care s-a sălăşluit Hristos Cel necuprins ca într-un chivot. Iar pe de altă parte, întunericul peşterii este lumea copleşită de păcat prin căderea omului, în care străluceşte „soarele dreptăţii”. Peştera Naşterii Domnului închipuie deci, şi peştera mormântului Său, aşa cum în cadrul cultului liturgic ortodox, masa Sf. Altar simbolizează de Crăciun, „peştera Naşteriiˮ, iar la Înviere, „peştera Mormântuluiˮ. Acest lucru explică şi de ce în icoană, Pruncul nou născut nu este înfăşat în scutece, ci în giulgiu, iar în loc de iesle este pus într-o raclă de piatră, făcând aluzie la piatra unghiulară şi la piatra mortuară. Este foarte greşit şi necanonic, când ieselea dimpreună cu Pruncul se pictează altfel, din alte materiale si sub alte forme. Nașterea și Învierea din mormânt a Mântuitorului nostru stau într-o permanentă legătură. Nașterea anticipează moartea, care la rându-i binevesteşte veșnicia. Nu este întâmplătoare nici prezenţa animalelor în peşteră, arătându-se că întreaga creaţie a cunoscut înnoirea adusă prin Naşterea lui Hristos: peştera ca sălaş care-L primeşte, iar animalele ca fiinţe ce-L încălzesc, astfel încât, de la regnul mineral, la regnul vegetal şi cel animal, toate cele create primesc vestea mântuirii lor. Boul şi asinul din interiorul peşterii trimit la profeţia lui Isaia: „Boul îşi cunoaşte Stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu mă cunoaşte, poporul Meu nu mă pricepe”. Boul închipuie și „viţelul cel îngrăşat şi jertfitˮ la întoarcerea fiului risipitor iar asinul ne trimite la „mânzul asineiˮ, pe care nimeni nu mai stătuse, decât Hristos la intrarea in Ierusalim. De asemenea, aceste două animale închipuie şi neamurile păgâne, care L-au cunoscut și au crezut în Iisus Hristos mai ușor decât poporul lui Israel. Se pune întrebarea: pot animalele să simtă prezența lui Dumnezeu mai bine decât noi? Da, animalele pot simți prezența lui Dumnezeu mai ușor decât omul și putem spune, că Boul și asinul sunt „învățătoriiˮ noștri!…

Nu în ultimul rând, în icoana Nașterii Fiului lui Dumnezeu mai sunt incluse și alte persoane și aspecte simbolistice, şi anume: dreptul Iosif, cei trei magi, steaua minunată și simbolistica copacului treimic. Astfel, dacă Hristos ca Om a avut o Mamă trupească, implicit trebuia să aibe şi un tată, dar adoptiv, iar acesta este dreptul Iosif. Aşa, după cum prevedea Legea veche și după cum a rânduit Pronia dumnezeiască. El nu este plasat în centrul icoanei, precum Maica Domnului şi Pruncul Iisus. Ci este mai departe, într-un colţ, pentru a evidenţia istorisirea scripturistică şi învăţătura Bisericii, precum că Hristos s-a născut din Fecioară și Maica Sa a rămas Fecioară în veci, nemaifăcând alți copii cu bătrânul Iosif după cum hulesc toți ereticii. Iosif priveşte calm şi meditativ, gândindu-se la minunile lui Dumnezeu pe care acum le vede şi le aude, chiar dacă la început s-a îndoit de ele. De aceea, includerea în icoană a păstorului bătrân și ghebos care stă să-l ispitească, nu face decât să încarce și să umbrească mesajul icoanei și bucuria praznicului. Această ispitire își are locul într-o altă icoană, numită „Îndoiala lui Iosifˮ. Neîntâmplător parcă, personajul „ghebosˮ care se vrea a personifica pe diavol, se află predominant în aceleași „icoaneˮ în care se află și scena necanonică a îmbăierii! Următoarele persoane importante din icoana Nașterii Domnului sunt cei trei magii de la răsărit. Ei sunt reprezentați în chipul celor trei vârste umane: unul tânăr, altul matur, iar altul bătrân. Acest aspect și faptul că ei sunt păgâni, arată că mesajul adus de Hristos este universal, că nu este mărginit la o anumită limită temporală sau la un anumit neam, ci transcende toate vârstele omenirii, toate neamurile și toată istoria. Darurile aduse de ei Pruncului Hristos, aurul, tămâia și smirna, au fiecare o semnificație aparte, conform unei cântări de la Utrenia Crăciunului: „Prin darul mirului, ei închipuie starea Ta muritoare, prin aur măreţia Ta împărătească, iar prin tămâie, dumnezeirea Ta întreagăˮ. Fără ca magii să fi ştiut, cele trei daruri semnifică Preasfânta Treime, în Numele căreia Pruncul Iisus a venit printre oameni și, în felul acesta, a făcut cunoscute cele trei ipostaze ale Lui: cea de Împărat, Arhiereu și Prooroc. Aurul semnifică împărăția, tămâia semnifică arhieria și mirul este proorocia sau jertfa. Referitor la apariţia stelei, care este elementul cheie al planului ceresc şi trebuie sa fie pictată cu opt colţuri (ziua „a optaˮ, ca simbol al veşniciei), aceasta nu este explicabilă printr-un eveniment astronomic ce ar fi coincis cu Naşterea Domnului, ci ea era o putere dumnezeiască. Acest lucru este susţinut de Sf. Ioan Gură de Aur, care arată că ea nu se vedea doar noaptea, ci şi ziua, în amiază mare, strălucind mai putenic decât soarele, şi se oprea când magii se opreau şi pornea iarăşi când ei porneau, coborând apoi deasupra locului unde se născuse Pruncul. Un alt element inclus în icoană este „copacul treimicˮ, care prin cele trei ramuri odrăslite pe același trunchi, arată conlucrarea Sf. Treimi la actul Întrupării și la Planul de mântuire al lumii.  

Ziua de 25 decembrie a fiecărui an nu este aşezată întâmplător pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. Sensul principal al acestei zile este unul duhovnicesc, simbolic, pentru că începând de acum ziua creşte şi noaptea scade, aşa cum şi Hristos prin Lumina Sa, se face Soare al dretptˮăţii şi lumină veşnică neînserată! Şi la fel de semnificativ este faptul că, după unii Părinţi, Hristos nu S-a născut oricând, ci în zi de Duminică! Sf. Scriptură vorbeşte despre ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: „Să se facă lumină - și a fost lumină!ˮ (Facerea 1, 3). Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfinții Părinți de la Sinodul de la Calcedon. Duminica a Înviat din morţi. Duminica a trimis Hristos pe Duhul Sfânt peste Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli. Duminica Sf. Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a dat și Apocalipsa, pentru că Sf. Evanghelist Ioan zice: „Am fost în duh în zi de Duminicăˮ. Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii! De aceea a sfințit Dumnezeu ziua Duminicii și cu Naşterea Sa, pentru că în ziua aceasta a făcut Dumnezeu lumina. Aşa cum prima Evă a fost mama tuturor celor de pe pământ, tot aşa, noua Evă, Fecioara Maria, a devenit Maică a întregii omeniri înnoite, îndumnezeite prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Astfel, după cum Adam a fost făcut dintr-un pământ feciorelnic, tot aşa Hristos trebuia să Se nască dintr-o Mamă fecioară. Eva era încă fecioară când a primit cuvântul morţii, Maria trebuia să fie fecioară spre a-L primi pe Cuvântul vieţii. Hristos S-a născut noaptea şi în peşteră, ca să arate că El a venit să aducă lumină, să risipească întunericul lumii. S-a născut în miezul nopții ca să lumineze peșterile întunericului veacului acestuia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vrea să se mântuiască. El de la început era Lumina lumii și a venit să lumineze și să strălucească în toate părțile cu razele soarelui dumnezeirii Sale. 

                                                        Pictor, teolog, Vasile Neguş