Astăzi, este Duminica despre “VAMEŞI şi FARISEI”,
sau cum putem deveni farisei crezându-ne vameşi, şi cum putem deveni vameşi
crezându-ne farisei, în veacul acesta lăudăros!...Interesant spus, dar să facem
un test. Ascultând parabola, oare cu cine avem tendinţa să ne identificăm? Cred
că la majoritatea nu ne place fariseul şi mai degrabă vrem să ne identificăm cu
vameşul. Se naşte reflex şi aparent justificat, tendinţa de a ne delimita
drastic de fariseu şi crezându-ne mai smeriţi, complăcându-ne în sine, îl
judecăm pe fariseu şi parcă zicem şi noi: ce bine că nu sunt ca acest fariseu!
Ce bine, “că nu sunt ca ceilalţi”, nu-i aşa? Ce bine că eu sunt “păcătos” şi nu
judec pe alţii, care sunt la fel de păcătoşi ca mine! Vai, dar eu nu pot să fiu
aşa, Doamne fereşte, căci îi iubesc pe toţi! Mulţumescu-Ţi, Doamne, că mă
“luminezi” să-mi văd păcatele, să fiu smerit şi să iubesc pe toată lumea,
negândind de rău pe cineva. Eu fac ascultare de toţi, de părinţi, de duhovnici
şi de profesori, şi îi văd pe toţi buni! Îmi place liniştea şi să mă nevoiesc,
nu-mi place comoditatea şi nu-mi plac privilegiile! Nu sunt vrednic ca să devin
nici episcop, nici preot şi orice fel de conducător! Dar deşi am multe
doctorate, dacă totuşi Dumnezeu va dori să păstoresc vreo “turmă”, vreau să mă
aleagă poporul pentru viaţa mea “curată”, cinstit, fără manipulare!...Şi uite
aşa, vameşul din noi devine fariseu!!...
Din fericire, Dumnezeu mai ţine lumea pentru că încă
mai are sfinţi în ea care se pocăiesc neîncetat. Şi dacă iubirea este liantul
ce le leagă pe toate şi pe toţi, neabătut, smerenia este temelia la toate, fără
de care toate cele bune s-ar dărâma. Tot smerenia, aceea de a ne vedea pururea
păcătoşi, l-a făcut şi pe vameş în faţa lui Dumnezeu “mai îndreptat” şi s-a
“înalţat” fără să vrea. Cine se crede pe sine smerit acela este cel mai puţin
smerit, spun Sf. Părinţi! Cine se crede pe sine ferit de înşelare este cel mai
mare înşelat. Cine se crede mare iubitor al “departelui”, abstract şi impersonal,
poate fi adesea tocmai cel care iubeşte cel mai puţin pe “aproapele”, concret şi
real. Primul pas către smerenie ar fi sinceritatea de a recunoaşte că şi în
noi, în fiecare dintre noi zace un fariseu lăuntric, mai mare sau mai mic, mai
gălăgios sau mai ascuns. Deci, cine de data aceasta se recunoaşte mai degrabă
în fariseu, decât în vameş!? Cine se crede fariseu şi totuşi râvneşte la
smerenia vameşului? O, ce bine că sunt ca acest fariseu! Ce bine că toţi sunt
buni iar eu nu dorm noaptea, făcând toate răutăţile! Zice lumea că sunt un om
bun, că am făcut nu ştiu ce fapte bune, că nu am furat de la nimeni, dar eu îi
contrazic mereu, căci eu ştiu că le fac din prisos şi toate le “mişcă” numai
Dumnezeu, dar ei tot nu vor să înţeleagă! Nu ascult de nimeni, fac numai voia
mea, căci este mai sigur, cum să ascult de un altul? Pe părinţi i-am renegat şi
le-am cerut “partea de moştenire” plecând prin lume să-mi caut fericirea, deşi
ea era în mine şi nu o vedeam! Au venit unii să mă facă episcop sau măcar
preot, alţii mă vor primar, că zic ei, sunt om cu studii superioare şi am multe
doctorate, dar le-am spus să se ducă la unul “Gheorghe”, care nu ştie să scrie,
însă mută munţii din loc cu rugăciunile lui! Dar mi-au zis că acela este un
nebun şi că eu sunt bun!!...Şi uite aşa, fariseul din noi ar putea deveni vameş,
ceea ce este cu mult mai greu!...
Dacă am urma cu adevărat pilda vameşului din
Evanghelie, atunci am face exact ceea ce a făcut şi el. Ne-am vedea păcatul nostru
cu sinceritate, ne-am scârbi şi umili de propria noastră făţărnicie şi trufie.
Am înţelege şi am spune, că “cel dintâi dintre farisei sunt eu“. Fapta
vameşului este pocăinţă, inima înfrântă şi zdrobită, duhul umilit. Observăm, ca
Mântuitorul spune în pericopa evanghelică, că ce doi, vameşul şi fariseul,
“s-au suit la Templu”, este cum am spune astăzi, “mergeau la Biserică”. Dacă
Biserica este Trupul lui Hristos, iar noi cei botezaţi, mădulare ale ei, El
numai prin Biserică, prin Tainele ei, îşi revarsă harul mântuitor asupra
noastră, în afara căruia ne paşte pieirea. Cu alte cuvinte, dacă tot ne “suim” la
Biserică, bine ar fi să plecăm cu toţii de aici “îndreptaţi”. Dar prin
Biserică, trebuie să înţelegem mai întâi legătura iubirii dintre cei ce îi
aparţinem dar şi faţă de toţi oamenii şi întreaga lume. Căci ca Trup al lui
Hristos-Dumnezeu, Biserica Ortodoxă prin Tainele şi rugăciunile ei, cuprinde şi
acoperă toată lumea, toată Creaţia, şi pe cei din cer, îngeri, sfinţi sau
adormiţi, şi pe cei de pe pământ, drepţi sau păcătoşi. De aceea şi diavolul cel
mai mult loveşte în Biserică, prin membrii ei mai ales, căci ştie că
ancorându-ne adânc în viaţa ei, prin Tainele ei şi prin legătura iubirii
întreolaltă, în felul acesta ne va “îndrepta” Hristos, şi dacă merităm, poate
ne va şi mântui! Şi dintre membrii Bisericii, cel mai mult diavolul, răul cel
vechi, loveşte în păstorii ei, folosindu-se direct de slăbiciunile şi patimile
lor, şi indirect prin duşmanii credinţei drepte, prin ereticii şi schismaticii de
tot felul, prin toţi rătăciţii şi parveniţii, din afară şi din interior, care
nu sunt altceva, decât “lupi îmbrăcaţi în piei de oi”. Hristos ne avertizează
de aceasta când spune: “Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei”. Dacă
un păstor este “bolnav”, slăbănogit şi cu sufletul şi cu trupul, poate
ameninţat de ceva, mai poate păstori în bună orânduială “oile”? Nu le va duce
de râpă, nevindecat fiind? Mai ales dacă nici măcar o “oaie”, sau un “berbec”,
sau un “câine de pază”, nu se va găsi să le “abată” de la prăpastie?...
Deci, cei mai periculoşi, sunt “vameşii-farisei” şi
“fariseii-vameşi” ce-i avem printre noi în Biserică. Astăzi problema care ne
arde, nu mai este faptul că există farisei şi vameşi, ci că există o falsificare
a smereniei şi a pildei vameşului şi fariseului. Chipul falsei smerenii ar fi
acela că se tolerează până la încurajare răul, cu toate feţele lui aparent
binevoitoare, dar care ascund încet şi sigur, aşa cum îi place diavolului,
otrava întunericului şi minciunii. De fapt, se strâmbă înţelegerea pildei
vameşului, inversând înţelesurile duhovniceşti, ajungând astfel să osândeşti
oamenii şi să tolerezi răul. Şi ajungi să nu judeci…tocmai ceea ce ar trebui să
judeci (faptele, ideile) ca să lucrezi în sensul exercitării discernământului
firesc al creştinului, care este dator să despartă binele de rău în viaţă.
Astfel, îi judecăm mai ales pe cei care ne stau ca un semn de mustrare pentru
persoana noastră. Pe cei pe care îi invidiem sau care, prin pilda lor, ne arată
ca într-o oglindă, unde ne aflăm de fapt. Atunci, cea mai comodă respingere a
mustrării noastre este osândirea celuilalt de pe poziţiile închipuite ale
“vameşului”. Celălalt devine fariseul, mândrul, trufaşul. Infernul sunt
“ceilalţi”, cei mândri şi lipsiţi de iubire sunt ceilalţi…Slugărnicia,
laşitatea şi linguşirea, cu care sunt “răcoriţi” cei din “vârf”, iar lumea
reală şi virtuală este plină de aceştia, sunt propovăduite astăzi cu numele
smereniei, iubirii şi al “adevărului”. Pentru că, nu sunt doar comode, ci şi
profitabile! Satisfac patimi, pentru unii aduc poziţii înalte sau măcar un
confort călduţ, dau prestigiu, securizează psihologic şi mai dau şi sentimentul
fals al unei lucrări în slujba Bisericii, a “unităţii” ei. Şi îi ajută pe marii
manipulatori să stăpânească nestingheriţi, cu armate de slugi obediente la
dispoziţie. Falsul vameş nu îl judecă, de pildă, pe… homosexual, pentru că este
mult sub el. Îl dispreţuieşte, însă nu îl consideră o ameninţare. Dimpotrivă,
dacă joacă teatrul toleranţei faţă de homosexualitate, va fi premiat de
“societatea civilă”, va fi lăudat şi dat ca exemplu de civilitate şi de
europenitate. Îl judecă însă, cu disperare, pe cel care, curajos, ia atitudine
şi încearcă să limiteze, cum este creştinesc şi de bun simţ, amploarea răului
ce se răspândeşte în lume. Iar aceasta pentru că exemplul sau cuvântul aceluia
îl mustră, îl arde. Pilda celor care mărturisesc Adevărul este ameninţătoare
pentru falsul vameş. Se vede pus în situaţia să renunţe la teatrul său, să
renunţe la premiile şi coroniţele lumii. Să accepte glasul Adevărului este prea
mult pentru el, căci este prea “smerit”, dar alminterea să se facă şi următor
al Lui.
Există, aşadar, cei care vor să mărturisească Adevărul
şi cei care vor să-l ignore. Ultimii îi acuză pe primii că sunt farisei. Spre
exemplu, ecumeniştii îi acuză pe cei care nu primesc compromisurile de credinţă,
drept farisei şi anti-ecumenişti. Sigur, desfrânata poate acuza pe cea care e
fidelă soţului, că este o încuiată, habotnică şi limitată la minte, şi că
libertatea este echivalentă cu libertinajul. Aşa stau lucrurile şi cu aceste
perfidii pro-ecumeniste – ele sunt invitaţii la libertinaj spiritual, la “desfrânare”
faţă de Mirele cel Ceresc, Adevărul. A fi aşa înseamnă a fi anti-credinţă şi
anti-Biserică! Cei care resping ecumenismul, o fac însă pentru că acesta este
neîntemeiat, pentru că nu este adevărat, este plin de fariseism. Diversitatea
trebuie adusă în unitate, şi nu unitatea în diversitate, adică nu există
fiecare cu legea lui. Toată Creaţia, omul mai ales, este după modelul iubirii
şi unităţii Sf. Treimi, care are o singură fiinţă, voinţă şi lucrare, şi prin
harul lui Dumnezeu şi conlucrarea omului, trebuie ca acestea să se asemene cât
mai mult cu “modelul”. Cum ar fi ca în sânul Sf. Treimi, Tatăl să vrea ceva,
Fiul altceva iar Sf. Duh cu totul altceva? Cei Trei ar mai fi Una, ar mai fi un
singur Dumnezeu, nu s-ar dezbina şi s-ar face praf toate!?... Mulţumirea de
sine şi îndreptăţirea de sine sunt înşelarea cea mai pierzătoare, în care
vrăjmaşul reuşeşte să îi ţină pe mulţi oameni. Această înşelare taie picioarele
şi ne opreşte din mers. Cel ce se simte “drept” ce nevoie are să se
neliniştească şi să caute mult mila? Dar prin însuşirea gândului „eu sânt
vinovat pentru toate”, se deschide locaş pentru rugăciunea vameşului: „Doamne
Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. “Fericiţi cei săraci cu
duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor”, spune Hristos. Iată, aceasta este
smerenia pe care a aşezat-o Domnul la temelia noii vieţi morale, a existenţei
noastre de pe pământ şi din cer. Cine sunt săracii cu duhul? Sunt oamenii
smeriţi care simt că sufletul nostru omenesc este sărac lipit pământului,
înaintea Duhului lui Dumnezeu. Că sufletul nostru este mereu sărac, că trebuie
să se îndumnezeiască prin Duhul Sfânt, să se împlinească, să se desăvârşească.
De aceea, sfinţii lui Hristos, simt permanent că sunt nedesăvârşiţi, că sunt
oameni sărmani. Sfinţii se numesc de obicei pe ei înşişi cei mai săraci dintre
oameni, cei mai păcătoşi dintre oameni. Smerenia este calea cea mai scurtă
către mântuire, spune Sfântul Varsanufie.
Atunci când omul se află în rugăciune, în stare lăuntrică
de rugăciune, negreşit este întotdeauna smerit, negreşit se cercetează pe sine,
căci petrece necontenit înaintea Domnului. Şi cum poate altfel sta în faţa
Domnului decât smerit, în genunchi, precum vameşul. În acest chip rugăciunea se
face forţă şi putere, “râuri de apă vie”. Adevăratul om al rugăciunii nu se
repede în faţă, în locul cel mai de vază din Biserică sau altundeva. La ce
ţi-ar folosi aceasta? Dumnezeu îl vede la fel de bine dacă stă în spatele Bisericii,
sau în pustie, ca şi atunci când ar sta în faţă. Un adevărat om al rugăciunii
se pocăieşte întotdeauna cu adevărat. “Pocăinţa omului este sărbătorirea lui
Dumnezeu”, spune Sf. Efrem Sirul. Rugătorul, smeritul, stă departe. El îşi
simte nimicnicia în faţa lui Dumnezeu şi este plin de smerenie înaintea
măreţiei Lui. Sf. Macarie cel Mare spune: “Omul smerit nu cade niciodată.
Aflându-se deja mai jos decât ceilalţi, unde mai poate cădea? Semeţia este mare
umilire, dar umilirea este o mare înălţare, cinste şi demnitate”. E mai greu să înţelegem în ce categorie şi în
ce tabără ne includem noi, dar Mântuitorul întotdeauna, cu multă delicateţe, ne
pune oglinda duhovnicească înainte să vedem ca cine suntem, ca cine trăim, ca
vameşul sau ca fariseul? Cu toţii cădem mereu, dacă nu Îl rugăm pe Dumnezeu cu
toată fiinţa să ne dăruiască o picătură de smerenie, o picătură de smerire de
sine, că-i mai bine să ne smerim noi decât să ne smerescă Dumnezeu. Când ne
smereşte Dumnezeu e dureros, că atunci Dumnezeu loveşte în mândria noastră, dar
când ne smerim noi, când o luăm înaintea lui Dumnezeu, că nu lăsăm ca Dumnezeu
să ne lovească, atunci smerindu-ne pe noi înşine, Dumnezeu revarsă harul. Sf.
Antonie cel Mare a văzut în vedenie, între pământ şi cer, tot felul de laţuri
şi multe suflete în chipul unor păsări, care se loveau de laţuri şi foarte
puţine reuşeau să treacă de aceste laţuri. Sfântul văzând aceasta s-a îngrozit
şi a zis: „Doamne, cine se mai mântuieşte? Cum să ne mai mântuim în veacul
acesta?” – şi gândiţi-vă, era în veacul al doilea, începutul veacului al
treilea după Hristos, deci nu era în zilele noastre când răul s-a înmulţit
peste fire – şi sfântul s-a cutremurat: „Doamne, cine mai poate să ne
mântuiască, cum mai putem să ne mântuim?” Şi a auzit glasul lui Dumnezeu:
„SMERENIA”...
Pictor, teolog, Vasile Neguş
