În pericopa evanghelică, “a lui Zaheu vameşul”, ni se
arată că bogăţia nu este neapărat o piedică împotriva mântuirii şi totodată,
pilda lui Zaheu, cel care îşi agonisise multe şi mari păcate, este un alt
exemplu mare de pocăinţă alături de tâlharul de pe cruce, femeia desfrânată sau
Maria Egipteanca!...Cine a fost Zaheu înainte de întâlnirea cu Hristos şi care
a fost pocăinţa lui? Evanghelia spune că a fost un om bogat şi mai-mare peste
vameşi, iar vameşii din vremea aceea dar şi după, nu au avut o faimă bună. Mulţi
dintre ei, la fel şi Zaheu, fiind robiţi de patima lăcomiei puneau taxe mai
mari decât cele datorate statului, iar aceasta o făceau deschis şi fără
ruşinare, îngreunând tot mai mult poporul nevoiaş. Vameşii
erau socotiţi păcătoşi şi necuraţi pentru că, încasând taxele, trăgeau fără
milă spuza pe turta lor. De aceea erau ţinuţi în rând cu păgânii. Iar dacă
vameşii se bucurau de un asemenea renume, oare cum trebuie să fi fost priviţi
“mai-marii lor”? Iar Zaheu se număra printre aceştia. Dar păcătosul Zaheu, înfloritor
şi vioi pe dinafară, văzându-L pe Hristos, pe lângă curiozitate, probabil că şi-a
văzut şi cumplita “lepră” care-l acoperea, simţind că nu este alt leac pe
pământ decât Hristos. Totuşi, curiozitatea lui nu este una comună, ci una care
arată mai degrabă că pe Hristos îl întâlnise deja în inima lui, şi dată fiind
antipatia oamenilor faţă de el şi nevrând să se amestece cu aceştia, a căutat
ca măcar de la distanţă să-L vadă, pe Cel care înviase morţi şi făcuse alte
minuni nemaiauzite. Numai că, această dorinţă a
sa pare să nu fie realizabilă, căci el e mic de statură şi atâta lume e strânsă
în jurul Mântuitorului, încât e imposibil să-L poată vedea sau să poată
străbate până la El. Dar cu ochii vigilenţi de vameş vede rezolvarea urcându-se
într-un sicomor, care de fel este un copac ce creşte înalt şi viguros, astfel
că sicomorul devine pentru Zaheu, “scară” către Hristos...
Ce privelişte, nu-i aşa, un bogat căţărat într-un
copac ca să-L vadă pe Hristos! Dacă Hristos ar fi venit în vremurile noastre,
poate că bogaţii de astăzi s-ar fi urcat în elicopter sau şi-ar fi pus
bodyguarzii sau jandarmii, ca să dea lumea la o parte. Şi chiar o fac deja,
când intră prin Biserici sau merg la alte evenimente, când li se pare că sunt
nişte privilegiaţi sau mai vrednici decât poporul pe care îl jecmăneşte şi îi hraneşte!
Măcar Zaheu este discret şi nu deranjează pe nimeni, însă vrea să-L vadă cu
orice chip pe Hristos. Atât. Nu să vorbească cu El, ori să-i cerșească vreo minune.
Iar vederea lui Hristos, în Euharistie, ori în rugăciune, umple totul. Pentru
păcătosul Zaheu, Mântuitorul este “oglinda” lui, în care fiecare se vede aşa
cum este, şi este singura oglindă care ni s-a dat nouă oamenilor ca să ne vedem
aşa cum suntem, adică păcătoşi! În Hristos, în oglinda cea clară, fiecare se
vede urât şi bolnav; şi mai vede şi chipul său cel dintâi, aşa cum l-a avut şi
aşa cum trebuie să-l aibă mereu. Ori de câte ori auzim
această sfântă istorisire, cu siguranţă au fost unii şi în vremea aceea şi sunt
mulţi şi astăzi, cu simțăminte contradictorii vizavi de comportamentul
neliniștitului Zaheu. Şi vor zice: Ce i-o fi trebuit aceasta!? Casă avea, masă,
așijderea; se bucura de familie, de bunăstare, ce-i drept, agonisită pe cale
necinstită. Și atunci, la ce folos să-și mai dorească ceva? Nu asta caută
oamenii, în genere? Împlinire materială, familie, prieteni, trai decent,
mergând chiar peste mări şi ţări? Și, dacă se poate, huzur, lux, bogăție, fală?
Da, bogăția, măreția acestei lumi, îi aduc satisfacție celui avid de avere și
putere doar o bucată de vreme. La început, îl atrage mirajul banului, al
aparentei fericiri oferite, chipurile, de bogăție. Dar apoi, sufletul lui,
traumatizat că nu se mai află în relația firească cu Creatorul său, îl tot
caută, întreabă în stânga și-n dreapta: Unde e? De ce nu am liniște? De ce nu sunt
fericit, deși am avere, familie, prieteni, proprietăți?...
Cei mai mulţi dintre noi, căutăm mereu câte ceva în
lumea această trecătoare. Căutăm oameni, căutăm minuni, căutăm cuvinte de
folos, căutăm ajutor, mângâiere, sfat, căutăm informații, căutăm căldura casei
ori a soarelui, căutăm, căutăm, căutăm…O viață de căutări! Dar ştim oare ce
căutăm în această stare de nelinişte, adică căutăm ce ne trebuie cu adevărat?
De căutare nu vom scăpa, căci este imbod pus de Dumnezeu în sufletul nostru
îndreptat spre El, şi poate cel mai bine a prins această căutare Fericitul
Augustin, prin cuvintele: „neliniștit e sufletul meu până nu-și va afla odihna
întru Tine, Doamne”. Zaheu, călcând în picioare orgoliul personal de om matur,
de om bogat şi cu vază, nesocotind judecata oamenilor - care pe bună dreptate
ar fi putut râde de el, văzându-l cocoţat în copac, asemenea pruncilor - Zaheu
îşi potoleşte dorul năvalnic al sufletului de a-L cunoaşte pe Hristos-Dumnezeu.
Iar înţelesul duhovnicesc al Evangheliei, este că, cine vrea să-L vadă pe
Hristos trebuie să se ridice în duh deasupra naturii materialnice, deasupra
stării păcătoase, pentru că Hristos este mai mare decât natura. Pilda lui Zaheu
conține o taină. În nici un alt chip nu poate ajunge un om a vedea pe Hristos
decât urcându-se în “sicomor”, adica pe scara pocăinţei, făcând de ocară
mădularele necurăției. Căinţa este cu adevărat cea dintâi treaptă a scării ce
duce spre împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni n-a suit vreodată pe treapta a doua
până ce nu a urcat pe cea dintâi, a căinţei. În deşertul acestei lumi, căinţa
este singura cale de a bate la poarta cerului. Poţi să baţi cu pumnul în zidul
unei case oricât de mult pofteşti; nu te va auzi nimeni, nimeni nu-ţi va
deschide. Dar bate în uşă, şi ţi se va deschide. Căinţa e bătaia, nu în zid ci
în uşa care dă spre lumină şi mântuire, pentru că Hristos este “Uşa”! Cine se
căieşte cu adevărat şi vrea să intre în casa Tatălui Ceresc, a şi bătut la uşa
prin care se poate intra în această casă.
Așadar, Zaheu s-a urcat în copac ca să-L vadă pe
Domnul; cu toate acestea, Hristos l-a văzut întâi pe Zaheu, deoarece Dumnezeu
nu are pe nimeni de pierdut. El caută mereu, nu obosește nicicând să ne
găsească pe fiecare dintre noi, rătăciți pe cărările umbroase, ghimpoase și gloduroase
ale acestei vieți. Şi Iisus, privind în sus,
a zis către el: “Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să
rămân”. Din cuvintele acestea se vede că nu Zaheu L-a zărit mai întâi pe
Domnul, ci Domnul pe el. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Cum
să nu se fi grăbit la glasul care a adus morţii la viaţă, a liniştit vânturile,
a vindecat nebunii şi a topit în lacrimi inimile păcătoşilor? Cum să nu-L
primească pe cel pe care voise să-L vadă măcar o clipă, de departe? Cum să nu
se bucure cu bucurie negrăită când L-a văzut în casa lui, al cărei prag nu
îndrăzneau să-l treacă decât păcătoşii învederaţi? Dar aşa e iubirea Domnului.
Aşa e dăruirea Lui. Pescarilor deznădăjduiţi le-a umplut mrejele care nu mai
încăpeau de mulţimea peştilor; în pustie a hrănit mii de oameni flămânzi după
care au mai rămas încă multe coşuri cu rămăşiţe; bolnavilor care-i cereau
ajutorul le-a dat vindecare nu numai trupească, ci şi sufletească. Nu ierta
păcătosului un singur păcat, ci pe toate. Evanghelia spune mai departe, că cei
care se îndreptăţeau pe sine precum “fariseul”, considerându-se “drepţi”,
murmurau, “zicând că a
intrat să găzduiască la un om păcătos”…Poate vor fi cugetat: „Taman
sub acoperişul netrebnicului ăstuia a intrat Învățătorul? Dacă ar fi Dumnezeu,
cum pretinde, ar trebui să știe că averea lui e clădită pe sărăcia noastră, iar
fericirea lui, pe nefericirea noastră”. Dar ca și cum Hristos n-ar fi auzit
nimic din vociferările îndreptăţite ale poporului, Hristos intră în casa lui
Zaheu. Ca întotdeauna, Domnul avea un plan! Știa că întâlnirea cu El îl va
schimba pe “împricinatul” căutător de Dumnezeu. Așa a şi fost. Deşi nu i-a
reproşat nimic, Hristos, doar prin prezența Sa dumnezeiască, a schimbat total
sufletul gazdei Sale. Zaheu se apropie de Mântuitorul și arată prin cele spuse
că în interiorul său s-a întâmplat ceva: s-au reașezat lucrurile, și-a venit în
fire, și-a restabilit prioritățile în viață: „Doamne, jumătatea mea de avere o
dau săracilor, iar dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”.
Deși textul evanghelic nu ne spune, să ne închipuim ce-o fi fost la casa
bietului Zaheu după ce-a plecat Domnul? Megieșii, concitadinii se vor fi
îmbulzit să primească ceea ce Zaheu a făgăduit că le va înapoia. Fericit și
împăcat, luminat și binecuvântat, Zaheu împărțea averea. Nu cu tristețe și
resemnare, ci cu bucuria de a dărui, de a se elibera de ceea ce-l făcuse “mic”,
despărțindu-l de Dumnezeu și de semeni. Zaheu a sărăcit material, dar s-a
îmbogățit duhovniceşte. Și-a împărțit bogăția pentru a câștiga Împărăția!...
Iar
Hristos nu întârzie, şi ca Dumnezeu, spune: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că
şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să
mântuiască pe cel pierdut”…Şi spre uluirea “drepţilor” din afară, răspunsul
Mântuitorului faţă de pocăinţa păcătosului Zaheu, a căzut ca un trăsnet. Iată
cum Hristos a adus imediat mântuire lui Zaheu, atât de dispreţuit de altfel de
cei ce, cu siguranţă, se considerau cu mult mai vrednici decât el. Pentru
aceasta însă ei au rămas „afară”, iar Zaheu s-a mântuit „înăuntru” cu Hristos.
Acum, punem şi a doua întrebare: Cine a devenit Zaheu după întâlnirea cu
Hristos? Zaheu cel plecat de acasă a murit şi în locul lui s-a ridicat un alt
Zaheu, o făptură nouă după cum spune Apostolul: “Deci, dacă este cineva în
Hristos, este făptură nouă”. A fost unul dintre “cei şaptezeci de Apostoli” ai
Domnului Iisus Hristos. Zaheu este simbolul bogatului nedrept dar apoi pocăit,
al celui pierdut și îndreptat, care aduce mântuirea nu numai pentru sine dar și
pentru întreaga sa casă. După Înălțarea la Cer a Mântuitorului, Sfântul Ap.
Zaheu l-a însoțit pe Sf. Apostol Petru în călătoriile sale misionare. Tradiția sfântă
spune că Zaheu a fost numit episcop în Cezareea Palestinei de către Sf. Apostol
Petru, și că a murit în pace ca primul episcop al Cezareii.
Pictor, teolog, Vasile Neguş
