Astăzi, este Duminica “IZGONIRII lui ADAM din RAI”, izgoniţi
fiind apoi cu toţii prin neascultare!...Dar “la plinirea vremii” vine “al
doilea Adam”, Răscumpărătorul şi Mântuitorul, Hristos-Dumnezeu, “Mielul
junghiat de la întemeierea lumii” care prin ascultare de Tatăl, ia asupra Sa
păcatele lumii şi moare împreună cu ele pe Cruce, “omorând” moartea prin
Învierea Sa. Astfel, şi noi crezând în El vom “învia” numai trăind liturgic
împreună, prin iubire şi iertare, prin post şi rugăciune, cu toţii fiind chemaţi
să urcăm chiar mai presus de Rai, în Împărăţia Cerurilor, cea “gătită nouă de
la întemeierea lumii”. Desigur, nimic nu este pus întâmplător în Biserica
Ortodoxă prin Sf. Părinţi, aşa cum şi această duminică a fost numită a
“izgonirii lui Adam din Rai”. Pentru că de mâine începând Postul cel Mare, prin
postire faţă de toate cele nefolositoare şi prin “ascultare” de Dumnezeu, avem
şansa să ne “întoarcem” iarăşi în Rai! Primul om, creat “bărbat şi femeie”,
adică “doi într-unul”, fiind creat din duh şi din ţărână (materie), unea într-însul
lumea văzută cu cea “nevăzuta” şi era menit să sfinţească întreaga Creaţie, ridicând-o
apoi la Dumnezeu. Dar omul fiind creat ca şi persoană, specific persoanei îi
este libertatea iar creaturii ca şi persoană, îi este specifică câştigarea
vredniciei darurilor primite. Însă “povara” libertăţii este asumarea
responsabilităţii ca şi condiţie a existenţei primite de la un “altul”, în
cazul omului, a existenţei primite de la Dumnezeu şi nu prin sine. Iar aceasta
implică încrederea şi supunerea totală “aceluia” căruia îi datorăm existenţa, fericirea
şi tot ce am devenit. Şi cum Creatorul nostru este un Dumnezeu al iubirii, şi
din iubire aducându-ne pe toţi şi pe toate la existenţă, atunci numai iubirea desăvârşită
ne face şi adevăraţi ascultători şi iconomi. Ori, dacă Dumnezeu este Tatăl şi
Părintele nostru, nu aşa facem toţi părinţii cu fii noştri? Le dăm hrană tare
când ei au dinţi de lapte? Nu îi învăţăm şi îi pregătim pentru a înfrunta răul
din viaţă cu binele, şi a se bucura de bine bucurând mai întâi pe alţii? Nu îi
testăm, nu îi încercăm de fiecare dată când vrem să vedem dacă sunt pregătiţi
pentru a urca o treaptă şi mai sus? Şi atunci, ce Dumnezeu, ce părinte, ce tată
şi ce mamă, va oferi fiilor lor “şarpe în loc de pâine”, şi nu întotdeauna ce avem
şi ce este mai bun? Iată deci, că ce este din iubire nu poate trăi decât prin
iubire, oferind iubire prin ascultare, dăruire şi jertfă de sine, căci voia
proprie înseamnă iadul! Aceasta şi-a făcut şi Adam, voia proprie, şi Eva şi
toţi cei care ne răzvrătim faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi cei cărora le
datorăm totul, sau câtuşi de puţin ceva, şi prin răzvrătire mâncăm cu voia
proprie din “pomul cunoştinţei binelui şi răului”, fără să fi mâncat mai întâi
suficient din “Pomul Vieţii”.
Dar ce este “pomul cunoştinţei binelui şi răului” şi
ce este “Pomul Vieţii”? Ca să înţelegem cu adevărat pomul cunoştinţei binelui
şi răului, trebuie să afirmăm de la început că Dumnezeu nu l-a creat pe om
desăvârşit, ci chemat să devină desăvârşit. Iar ca să se întărească în
asemănarea cu El, îi cere să nu mănânce din acest pom. Omul nesocoteşte porunca
dată de Dumnezeu şi primeşte în schimb moartea, ca şi consecinţă. Pomul nu
putea fi rău şi dăunător omului, prin natura sa, dimpotrivă, era bun ca şi
restul Creaţiei lui Dumnezeu, dar neascultarea avea moartea în ea, nu pomul. La
fel şi Sf. Ioan Damaschin, spune că: “Pomul nu a născut moartea, fiindcă
Dumnezeu nu a creat moartea; dar moartea a fost urmarea neascultării”. El a
fost ales doar ca mijloc de încercare, acesta fiind singurul motiv al opririi
omului de a-l întrebuinţa, cel puţin momentan, căci acest pom nu a avut vreo
anumită putere spirituală. Sf. Maxim Mărturisitorul ne învaţă că zidirea celor
văzute s-a numit “pom al cunoştinţei binelui şi răului”, având în ea şi raţiuni
duhovniceşti care pot hrăni mintea dar şi o putere naturală care desfată
simţirea, însă perverteşte mintea. Lumea văzută contemplată duhovniceşte, ne oferă
cunoştinţa binelui, însă celor care se împărtăşesc de ea numai trupeşte, li se
face “dascăl” al patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeieşti. De aceea,
Dumnezeu i-a interzis-o omului, a amânat pentru o vreme împărtăşirea de zidirea
văzută, neoprindu-l veşnic de la aceasta. Pentru ca omul cunoscându-şi cauza sa
prin comuniunea în har, şi prefăcând nemurirea dată lui după har, în nepătimire
şi neschimbabilitate, să privească fără să se vatăme făpturile lui Dumnezeu. Şi
să primească cunoştinţa lor prin Dumnezeu, având după har aceeaşi cunoştinţă a
lucrurilor ca Dumnezeu, datorită prefacerii minţii şi simţirii prin
îndumnezeire. Numai întărit, adică ajuns la starea de îndumnezeire prin har,
omul ar fi putut contempla lumea văzută aşa cum trebuie. Deci, hrana acestui pom,
nu le era folositoare protopărinţilor pentru că nu erau desăvârşiţi, după cum nici
hrana deplină nu le este de folos pruncilor care au trebuinţă numai de lapte.
Interzicerea atingerii de pom era o amânare, nu o oprire veşnică.
Rostul sălăşluirii omului în Rai şi al mâncării din
„tot pomul” nu era simpla săturare de desfătările acelui loc minunat, ci
căutarea şi tânjirea după ceva mai înalt. Însăşi prezenţa pomului cunoştinţei
binelui şi răului şi a poruncii de a nu mânca din el arată o provocare şi o
încercare prin care omul trebuia să treacă înainte de a urca mai sus. Iată cum
înfăţişează Sfântul Ioan Damaschin suirea către desăvârşire, pusă înaintea lui
Adam în Rai: «Căci spune Dumnezeu: “Din tot pomul care este în Rai cu mâncare,
să mănânci”. Prin aceste cuvinte socotesc că a vrut să zică: suie-te prin toate
făpturile la Mine, Făcătorul, şi culege din toate un singur fruct, pe Mine,
Viaţa cea adevărată. Toate să-ţi rodească viaţa, iar împărtăşirea cu Mine fă-o
întărire vieţuirii tale. În chipul acesta vei fi nemuritor». Deci, atât Raiul
cât şi întreaga viaţă pământească a omului, au fost făcute de Dumnezeu mai
întâi “ca o şcoală şi ca un loc de învăţătură a sufletelor omeneşti”, cum zice
Sf. Vasile cel Mare. Omului i s-a dat dintru început o cale de urcare din slavă
în slavă, din Rai la starea de locuitor duhovnicesc al cerului, prin încercarea
şi ispitirea pe care Dumnezeu ar fi putut să i le trimită, începând cu porunca
de a nu gusta doar din “pomul cunoştinţei binelui şi răului”. El a fost aşezat
în Rai într-o stare aflată oarecum între cea cerească, unde numai cei curaţi şi
duhovniceşti se pot sălăşlui, şi cea a pământului stricăcios ‒ care a apărut din
pricina căderii sale. Tocmai faptul că Adam şi Eva erau încă precum pruncii, adică
neîncercaţi prin experienţă, duhovniceşte vorbind, dar totuşi curaţi,
feciorelnici, i-a făcut până la urmă prin ispitire să cadă şi repede. Dacă
respectau porunca, primii oameni se puteau înălţa treptat la un grad de
desăvârşire atât de înalt, încât să nu mai poată păcătui niciodată. Gustând din
pomul cunoştinţei binelui şi răului, făcându-şi voia fără Dumnezeu, omul a
cunoscut prin experienţă proprie ce este bine şi ce este rău. Aşadar, pentru că
omul alege să se îndumnezeiască mâncând dintr-un pom care nu-i fusese dat
pentru comuniunea cu Dumnezeu, pierde asemănarea cu El. Starea sa se schimbă
radical în rău, pentru că a încercat să devină asemenea lui Dumnezeu, fără
Dumnezeu. Mâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului este un “Nu” pe care
Adam şi Eva l-au spus lui Dumnezeu. Actul mâncării din acest pom exprimă refuzul
omului de a realiza viaţa numai ca iubire şi comuniune cu Dumnezeu”. Fără o
întărire duhovnicească, simţurile se pot alipi într-un mod necurat, limitat, de
frumuseţea sensibilă a lumii...Căci omul despărţit de Dumnezeu crede că ceva
este bun numai dacă îi satisface pofta simţurilor. Aşa se face că omul care nu
mai ascultă de Dumnezeu ajunge să ia răul drept bine. În concluzie, acest “pom”
oferă o falsă cunoaştere a binelui şi a răului. Omul pentru început trebuia să
se hrănească doar din Pomul Vieţii, care îi oferea şi adevărata cunoaştere a
lucrurilor.
Pe de altă parte, Pomul Vieţii faţă de celălalt pom,
se deosebeşte negrăit, prin însuşi faptul că el este numit “Pomul Vieţii”, iar
celălalt nu al vieţii, ci numai al “cunoştinţei binelui şi răului”. Căci Pomul
Vieţii este desigur făcător de viaţă iar pomul care nu este al vieţii, e vădit
că e făcător de moarte. Pomul Vieţii din mijlocul Raiului oferea hrana
nemuririi. De fapt, aceasta era încercarea impusă lui Adam pentru a se hrăni
din Dumnezeu, pentru a atinge în mod liber îndumnezeirea. Şi Adam n-a făcut-o. Înainte
de cădere, Adam şi Eva şi prin ei toţi oamenii care ar mai fi urmat dacă nu ar
fi căzut, erau “înveşmântaţi cu harul lui Dumnezeu”. Sf. Ioan Damaschin, spune:
“Dumnezeu, care locuia în ei, era casa lor. Dumnezeu
era îmbrăcămintea lor strălucitoare căci harul Lui îi înveşmânta şi se desfătau
ca îngerii cu singurul fruct prea dulce al contemplării lui Dumnezeu. Cu această
contemplare se şi hraneau şi aceasta pe bună dreptate a fost numită “Pomul
Vieţii”. După ce au căzut din uniunea cu Dumnezeu nu mai aveau harul sa-i
înveşmânteze, şi “s-au văzut goi”.
Pomul Vieţii este “hrana” necesară creşterii omului în comuniunea cu Dumnezeu, este
Dumnezeu Însuşi, care era şi atunci este şi acum, “pâinea care se coboară din
cer”! Deodată cu Hristos, Dumnezeu ce se face Om fără de păcat şi de bună voie
primind moartea pe Cruce, şi apoi prin Învierea Sa ca un Dumnezeu, Crucea se
face “una” cu El şi ea devine împreună cu El, noul “Pom al Vieţii” şi totodată
“semnul” lui Hristos. Omul, ca şi chip al lui Dumnezeu era destinat să se
îndumnezeiască prin comuniunea cu El şi până la comuniunea desăvârşită cu El. Dar
prin neascultare Adam cade în păcat împreună cu femeia sa, iar Dumnezeu îi
scoate afară din Rai, dezbrăcându-i de harul înţelepciunii şi nemuririi, şi
îmbrăcându-i în “tunici de piele”. Dar nu-i lasă orfani şi le promite
răscumpărarea şi izbăvirea de moarte, însă după multă durere şi vreme
îndelungată avea să vină Răscumpărătorul. Şi le mai dă ceva Dumnezeu. Le oferă
libertatea deplină şi în acelaşi timp rodul “pomului”, adică conştiinţa! Cu alte
cuvinte pune lege în adâncul fiinţei lui şi nouă tuturor, prin care putem acum
să deosebim singuri binele de rău, sinceritatea de minciună, păcatul de fapta
bună. Este legea despre care vorbeşte Sf. Ap. Pavel, acea lege care a fost dată
de Dumnezeu, nu spre ştergerea păcatelor omului, ci spre a-l face conştient de
starea lui de păcătoşenie. Dar eliberarea omului de păcat s-a făcut şi se face
numai prin Iisus Hristos. Deci conştiinţa este lucrul cel mai dumnezeiesc din
noi. Este cea care ne atenţionează mereu de cele făcute
rău sau de cele bune nefăcute, atâta timp cât o vom face tot mai străvezie
harului. Conştiinţa rămâne credincioasă lui Dumnezeu şi lucrează netăgăduit spre
mântuirea sufletului, numai dacă nu devine adormită prin împatimirea cea neadormită. Ea este o rază de lumină în întunericul
vieţii, este glasul Domnului ce ne vorbeşte atunci când toţi tac, este discernământul
pe care nu l-a avut Adam.
Sf.Ioan Gură de Aur, vorbind despre cunoştinţa binelui şi a răului, spune: «Ce
este dar binele? Ascultarea. Şi răul? Neascultarea. În acest fel şi Adam ştia
cu adevărat că binele este ascultarea şi răul neascultarea, dar mai pe urmă “a cunoscut” şi mai
bine, când gustând din pom, a fost scos afară din Rai căzând din acea
fericire. Şi fiindcă a căzut în pedeapsă gustând din “pom”, pedeapsa l-a
învăţat mai bine, prin faptă, cât este de rău a nu asculta de Dumnezeu şi cât
este de bine a asculta de El. Şi aceasta am zis ca să
nu socoteşti că strămoşii cei dintâi ţi s-au
făcut pricinuitori de rele. Diavolul a scos pe Adam afară din Rai dar
Hristos a băgat în el pe tâlhar. Vezi deosebirea? Acela a scos afară pe om care
n-avea păcat, ci numai o întinăciune a neascultării, dar Hristos bagă în Rai pe
tâlharul care purta nenumărate sarcini de păcate. Numai această minune a făcut,
că a băgat pe tâlhar în Rai, şi alta nu? Se poate spune şi alta mai mare. Nu
numai că a băgat un tâlhar în Rai, ci l-a băgat mai înainte de toţi cei drepţi şi
de Apostoli, ca nimeni din cei de pe urmă să nu se deznădăjduiască de mântuirea
şi intrarea în Rai, văzând pe cel plin de toate relele petrecând în curţile
cele împărăteşti».
Pentru trei mari greşeli au fost izgoniţi Adam şi
Eva din Rai: pentru că nu au scultat de Dumnezeu, nu s-au înfrânat de la pofta
egoistă a trupului (adică nu au postit) şi nu s-au pocăit după ce au greşit. Ci
din mândrie, Adam a dat vina pe femeia lui iar femeia pe şarpe. Dacă s-ar fi
pocăit, Dumnezeu i-ar fi iertat şi nu i-ar mai fi pedepsit, iar răul şi moartea
nu ar mai fi intrat în lume. Iar de atunci şi până astăzi, omul păcătos are mereu
tendinţa de a se scuza pe sine, acuzând pe alţii. Din acest motiv, el nu se
poate mântui fără pocăinţă, adică fără regretul sau căinţa pentru păcatul
săvârşit, cerând iertare, atât lui Dumnezeu cât şi celor faţă de care am mai
greşit. Nimeni nu poate intra în post, ca luptă duhovnicească pentru curăţirea
de păcate şi de luminare a sufletului, fără iertare, deoarece prin iertarea
altora se cultivă smerenia omului dornic de a trăi în iubire milostivă. Izgonirea
lui Adam din Rai, care încheie “săptămâna brânzei”, este aşezată la începutul
Postului Mare pentru a arăta urmările nefericite ale neascultării şi ale
însoţirii cu patimile. Numai prin înfrânare şi prin supunere faţă de Domnul,
poate credinciosul să se învrednicească de dobândirea Raiului, pe care Mântuitorul
ni l-a deschis din nou prin jertfa Sa de pe Cruce. Prin post putem “învia”
astfel, “înainte de înviere”, creștinul va putea scăpa de asprimea judecăţii pe
care o comemorează “Duminica Lăsatului sec de carne”, pentru a fi iniţiat în
mila şi comuniunea cu Dumnezeu în timpul celor cincizeci de zile de după
înviere, care este “icoana veacului viitor”. Dumnezeu i-a dat omului porunca să
nu mănânce din pom, după ce a luat toate măsurile de prevenire pentru aceasta.
Nu i-a forţat libertatea, pentru că s-ar fi pierdut tot preţul virtuţii, şi ca
nu cumva chiar silit fiind şi neascultând, mai mare osândă să-şi agonisească.
Dar omul neascultând şi-a deschis larg simţirea, ceea ce i-a orbit mintea, l-a
înstrăinat cu totul de cunoştinţa de Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa
pătimaşă a lucrurilor. Sf. Maxim Marturisitorul, spune: „Împărtăşindu-se deci
omul fără măsură de aceasta numai prin simţire, asemenea dobitoacelor
necuvântătoare, şi aflând prin experienţă că împărtăşirea de cele sensibile
susţine firea lui trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea dumnezeiască,
menită să alcătuiască podoaba lui spirituală şi a socotit zidirea văzută drept “dumnezeu”,
datorită faptului că e de trebuinţă pentru susţinerea trupului”. Postul este o
“nimicire a morţii” care a fost consecinţa păcatului. Omul care posteşte scapă,
desigur într-un mod încă relativ, legilor lumii căzute. El rupe cercul infernal
al dialecticii poftei şi plăcerii, al foamei şi săturării, îndreptându-şi
dorinţa spre contemplarea realităţilor cereşti. Aşa cum fecioria e o imagine a
vieţii îngereşti şi o restaurare a nevinovăţiei şi nepătimirii lui Adam, tot
aşa postul îl face pe om asemenea făpturilor îngereşti, e icoana modului vieţii
paradisiace şi anticiparea vieţii veşnice în care “aleşii” vor fi adevăraţi “îngeri”
în trup, puterea dorinţei lor fiind în întregime convertită dinspre trup spre
duh. Cele două extremităţi ale Postului Mare reprezintă, aşa cum aminteşte
Nichifor Calist, cei doi poli cruciali ai istoriei mântuirii: căderea şi
mântuirea. El spune: „Postul Mare, care urmează după această duminică, va fi
mai mult chiar şi decât o simplă restabilire a Raiului, fiindcă, încorporându-se
în “al doilea Adam” la Paşte, în Hristos, creştinul va anticipa duhovniceşte
învierea de obşte, trecând astfel virtual de la timp la veşnicie”. Fuga de post
este deci fuga de veșnicie.
Postul ortodox e profund marcat de această atmosferă
eshatologică. Postul rămâne, desigur, un mijloc pentru a dobândi virtutea, dar
instrumentul e deja el însuşi îndumnezeit. Este, am putea spune, deja scopul său.
De exemplu, regulile care interzic mâncarea de carne în timpul postului
vizează, desigur, slăbirea trupului, dar păzindu-le, credinciosul adoptă şi un
nou mod de existenţă. El restaurează în sine însuşi, aici şi acum, starea lui
Adam care înainte de cădere, era vegetarian şi anticipează cumva modul vieţii
viitoare unde, potrivit Sfântului Teodor Studitul, “aleşii” nu vor mai fi
aserviţi nevoilor trupului. Postul supune trupul lucrării
propri a sufletului: “slujnica nu mai dă porunci reginei, ci se întoarce în
sfârşit la locul ei”. Această restabilire a armoniei în corpul uman are
repercusiuni cosmice şi chiar sociale, pe care Părinţii au ştiut să le
dezvolte. Postul, ne asigură ei, dă familiei echilibrul ei: prin el, tinerii şi
bătrânii rămân la locul lor şi-şi cultivă fiecare virtutea proprie. Tot prin
post, statul se menţine în buna ordine iar cetatea în linişte. Datorită
relaţiei naturale şi existenţiale a trupului uman cu ansamblul lumii sensibile,
al cărei centru este omul, se înţelege că şi cosmosul întreg profită de
curăţirea omului şi că văzduhul însuşi, devine oarecum mai pur în timpul
Postului Mare. Postul este “începutul pocăinţei”, spune Sf. Vasile cel Mare,
iar Sf. Ioan Scărarul, zice: “postul e curăţia rugăciunii, luminarea
sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpungerii, (...) începutul
isihiei, călăuza spre nepătimire, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea
raiului”. Iar în imnografia Bisericii, o sedealnă a Triodului, cu care închei acest
articol, ne descoperă: “Lepădat a fost Adam din desfătarea raiului, prin
mâncarea cea amară, pentru neînfrânare, nepăzind porunca Stăpânului, și a fost
osândit să lucreze pământul din care a fost luat și cu multe sudori să mănânce
pâinea sa. Pentru aceasta noi să iubim înfrânarea, ca să nu plângem afară din
rai ca și acela, ci să intrăm într-însul…”
Pictor, teolog, Vasile Neguş
