A vorbi despre “Sfânta Treime” înseamnă să ne zicem
mereu: ştii, dar…nu cunoşti! Şi poate vom “ştii” mai multe, îndemnându-vă din
toată inima să aveţi răbdarea binecuvântată ca să citiţi până la capăt acest
articol. Căci vom încerca să “descifrăm” şi mai multe despre incomensurabila Sf.
Treime, tâlcuind simbolismul icoanei pictată de Andrei Rubliov, considerat cel
mai mare pictor rus de icoane şi fresce din Evul Mediu. Dar, înainte de a vorbi
despre ermineutica şi simbolistica acestei icoane, prin care voi descrie
aspecte teologice mai puţin cunoscute şi foarte necesare cunoaşterii “Treimice”,
se cuvine să spunem mai întâi ce este, sau mai degrabă, “cine” este Sfânta
Treime. Însă nu ne vor fi suficiente vreodată cuvintele din lumea întreagă ca
s-o putem defini câtuşi de puţin! Urmând Sf. Scriptură şi învăţătura Sfinţilor
Părinţi, Biserica Ortodoxă mărturiseşte că Sfânta Treime = Dumnezeu, adică este
Unul după fiinţă dar Întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Sfânta Treime
este taina tainelor şi dogma dogmelor, de fapt, este mereu deasupra oricărei
definiţii sau înţelegeri raţionale. Sf. Treime va rămâne veşnic un mister
teologic şi apofatic, neputând fi înţeleasă raţional de către creatură ci doar
traită ca iubire, prin Hristos şi despătimire neîncetată. Iisus Hristos,
Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, este singurul ce ne poate ridica la nesfârşit
încă de pe pământ, acolo de unde El a “coborât” şi s-a “Înalţat”. Şi dacă
cineva îşi va închipui că a înţeles Sf. Treime, atunci cu adevărat nu a înţeles
nimic, sau a înţeles greşit! Ea nu este un model teoretic, ci un model de viaţă,
este plinătatea vieții și împlinirea sensului existenței. Cele Trei Persoane ale
Sf. Treimi nu sunt trei principii ale esenţei divine. Orientarea ipostaselor fiecărei
Persoane către Tatăl, nu înseamnă că fiinţa sau Persoana Fiului şi a Sfântului
Duh, ar fi incomplete sau inferioare. Perihoreza
(întrepătrunderea) ipostaselor nu e determinată de vreo distanţă sau despărţire
în sânul lui Dumnezeu, nici nu sugerează vreo deficienţă a acestora, luate
fiecare în parte. Nu a existat niciodată un timp în care
Una dintre Persoanele Sf. Treimi să nu fi existat. Dumnezeu este dincolo și
înainte de timp, și totuși, lucrează şi înăuntrul timpului, mișcându-Se și
vorbindu-ne în cadrul istoriei. «A încerca să înțelegi “nenașterea” Tatălui, “nașterea”
Fiului sau “purcederea” Duhului Sfânt, conduce la nebunie», spune Sfântul
Grigorie Teologul…
De Dumnezeu ne putem apropia tainic, liturgic, şi mai
ales despătimindu-ne, “urcând” catafatic şi îndeosebi apofatic. Căutându-L personal,
realizăm în același timp neputința minții noastre de a-L înțelege, însă având totuşi
în faţă şansa unei potenţialităţi infinite de îndumnezeire, de înţelegere, de
iubire şi fericire, nemăsurate. Dumnezeu fiind etern şi omniprezent, în faţa
Lui totul se umple de veşnicie, neexistând trecut sau viitor. Trecutul şi
viitorul există numai pentru creaturi, însă al lui Dumnezeu este veşnicul
“prezent”. Iar pentru noi pe pământ aceasta înseamnă “astăzi”, acum şi aici, căci
pe “mâine” nu-l avem! Oamenii L-au numit pe Dumnezeu prin mijlocirea unor
numeroase atribute, dar Dumnezeu când s-a numit pe Sine, a zis doar atât: “Eu
sunt Cel ce sunt”!...Unii Sf. Părinţi vorbesc clar despre Tatăl, ca fiind drept
cauza, singura cauză, unicul principiu şi izvor al Dumnezeirii. Dar în
Divinitate nu există cauză şi cauzalitate în înţelesul cosmic al acestora,
pentru că acolo nu mai există nimic creat. Dumnezeu este necreat şi necauzat.
El este cauza altora, dar nu şi Sieşi. Dumnezeu nu s-a cauzat şi nu s-a creat
nici pe Sine, nici pe Fiul şi nici pe Duhul Sfânt, ci există din eternitate ca
Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Dar în cuprinsul lui Dumnezeu, Persoanele Divine nu
apar printr-o cauzalitate vremelnică. Noi vorbim numai impropriu de “naştere” şi
“purcedere”, deoarece nu avem alţi termeni lumeşti prin care să facem înţeleasă
originea celor două Persoane în Tatăl, ca principiu etern. Trebuie să înţelegem,
că atunci când vorbim de naştere şi purcedere, nu le înţelegem ca pe nişte moduri
de apariţie ulterioare a Persoaneor divine dintr-o Divinitate unică
primordială, adică din Tatăl. Prin urmare, Dumnezeirea Treimică este infinită
şi incomprehensibilă. Şi numai aceasta putem înţelege cu privire la fiinţa Sa,
anume nemărginirea şi incomprehensibilitatea Sa. Toate câte le spunem în chip
afirmativ cu privire la Dumnezeu nu indică natura Lui, ci cele ce sunt în
legătură cu natura Sa. Chiar dacă spunem că Dumnezeu este bun, că este drept,
că este înţelept, sau în alt fel specific, nu indicăm natura lui Dumnezeu, ci
pe acelea în legătură cu natura Sa. Dumnezeu este “capătul”, deşi nu toţi
credem şi vedem aceasta, tuturor aspiraţiilor noastre. El este desăvârşirea,
iubirea şi fericirea însăşi, care există veşnic şi desăvârşit numai în
comuniunea Treimică, adică prin relaţia desăvârşită dintre cele “Trei Persoane”
Divine. În definitiv, cu toţii suntem “trei”, totdeauna “trei”, chiar dacă
suntem într-un număr mai mare, dar toţi ceilalţi sunt un “al treilea”! Şi vedem
aceasta şi în folosirea celor trei pronume personale: eu, tu şi el. Dacă noi “doi”
nu iubim pe un “al treilea”, iubirea noastră în Dumnezeu nu este desăvârşită. Iubirea
în sensul divin, care dăinuie veşnic, dintre oameni sau dintre un bărbat şi o
femeie ce spun că se iubesc, dacă fiecare nu vede în celalalt mai întâi pe
Hristos, şi rămân numai la sentimente sau şi mai rău, doar la “epidermă”, nu
poate fi vorba despre adevărata iubire care dăinuie veşnic, ci ea rămâne doar pe orizontala lumii simţuale,
senzoriale. Dar ca iubirea să ne “ridice” de pe pământ, iubirea celor doi
trebuie să fie manifestată către un “al treilea”, altfel este o “iubire” egoistă.
Excluderea celui de-al treilea “lărgeşte” şi mai mult mărginirea noastră. Dacă
mă dezinteresez de “celălalt”, înseamnă că nu vreau să-l văd sau vorbesc rău despre
el. Dar când “el” devine “tu” şi “tu” devii “el”, vorbim aşa cum se
cuvine…Iubirea în “doi” poate fi pe deplin generoasă şi ziditoare, numai dacă
este întoarsă spre un “al treilea“, iar aici poate intra familia, Biserica,
şcoala, şi în cele din urmă, întreaga societate dimpreună cu toţi semenii noştri,
ba chiar lumea întreagă, văzută şi nevăzută. La Dumnezeu iubirea între “eu-ri”
este perfectă, de aceea şi unitatea lor este superlativă. Persoanele Treimice nu
sunt anulate în această unitate, căci altfel n-ar fi posibilă relaţia vie între
ele. Sf. Treime este culminaţia smereniei şi a jertfei de Sine, este izvorul Iubirii.
Ea reprezintă mortificarea continuă şi absolută a fiecărui “eu”, a cărui
afirmare ar face imposibilă unitatea desăvârşită a iubirii, dând naştere
individualismului. Păcatul individualismului ne impiedică să înţelegem deplin
Sfânta Treime, ca desăvârşita identificare a eu-rilor, fără pierderea de fapt a
lor. La Dumnezeu gândirea nu este una şi existenţa alta. Gândindu-se pe Sine,
Tatăl se reduplică ipostatic, fără să se dubleze ca fiinţă. Gândindu-se pe
Sine, El se cunoaşte pe Sine, şi ca cel ce gândeşte şi ca cel gândit, cunoscut
de Sine. El priveşte pe Fiul, “Adevărul ipostatic”, şi pe Sf. Duh, “Duhul
Adevărului”, ca pe Sine însuşi, ca un alt “eu”, ştiindu-se în acelaşi timp ca
izvorul acestui “chip” perfect al Său.
Când Fiul lui Dumnezeu se face Om în Persoana lui
Iisus Hristos, Tatăl este cel care rămâne ţinta de referire a Fiului devenit Om
şi a oamenilor pe care îi uneşte cu Sine. Fiul Întrupat nu putea rămâne fără
această ţintă de referinţă, căci în acest caz n-ar mai fi putut imprima tuturor
credincioşilor tensiunea spre ea. Fiul se face Om pentru ca să fie modelul şi
centrul din care trebuie să iradieze o forţă prin care credincioşii să se facă “asemenea”
Lui, tinzând spre Dumnezeu-Tatăl. Această forţă, care devine principiul intim
în interiorul fiecărui om care crede, dar rămâne superioară lor, este o a treia
Persoană divină. Este Duhul Sfânt prin care Dumnezeu se face deplin imanent. Dar
ca să ne imprime tensiunea spre Dumnezeu cel transcendent, Duhul Sfânt trebuie
să fie şi El Persoană, pentru a ne dezvolta şi pe noi creştinii ca persoane.
Acesta trebuie să fie egal cu Dumnezeu cel transcendent ca să ne poată duce
până la El, să ne poată aşeza, îndumnezeindu-ne, într-o relaţie de adevăraţi
parteneri cu Dumnezeu…Tot ceea ce este, începe de la Tatăl, înaintează prin
Fiul şi se desăvârşeşte în Duhul Sfânt. Aşadar, “coborârea” Sfintei Treimi în
lume, precum şi “urcarea” ei înapoi cu firea îndumnezeită, se face prin acest circuit
de slavă divină care se mişcă de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, şi de la
Duhul Sfânt prin Fiul, la Tatăl. Mai trebuie să ştim, că Fiul lui Dumnezeu n-a
părăsit cerul prin “pogorârea” Sa pe pământ. Căci El n-a încetat să fie şi
Dumnezeu şi n-a părăsit firea dumnezeiască. Iar ca Dumnezeu e pretutindeni şi
cu deosebire în cer. El umbla pe pământ cu firea noastră omenească, dar cu
firea dumnezeiască era pretutindeni. Prin firea noastră Se află “pogorît din cer”,
dar prin firea dumnezeiască era unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, “în sânul Tatălui”.
Însuşi El spune despre Sine: „Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel ce S-a
coborat din cer, Fiul Omului, Care este în cer” (Ioan 3, 13).
Având această imagine revelatoare faţă de Sf.
Treime, ca Dumnezeu Absolut şi principiu existenţial al tuturor celor create,
să revenim acum la modelul iconic cel mai desăvârşit, aprobat de Biserica
Ortodoxă de pretutindeni, ca fiind icoana “Sfintei Treimi” pictată de Sf.
Andrei Rubliov. Sfântul Andrei, a trăit în sec. XIV – XV, a fost un pictor
iconograf şi călugăr rus, şi a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în anul
1988. El este foarte cunoscut mai ales pentru icoana “Sfintei Treimi”, numită
şi “Icoana celor trei Îngeri”. Geniul sfânt al lui Rubliov în legatură cu naşterea
acestei icoane, a constat în utilizarea temei iconografice existentă deja în Sf.
Tradiţie, numită “Ospitalitatea lui Avraam”, unde reduce la minimum elementele
istorice scripturistice compoziţionale şi mută accentul la înţelesul dogmatic şi
la rolul Sf. Treimi în mântuirea umanităţii. De asemenea, icoana contribuie la
aprofundarea sensului Întruparii Fiului lui Dumnezeu, al Răscumpărării, al Iubirii
şi al Împărtăşirii euharistice. Icoana exprimă
foarte expresiv ideea unității și misiunii Bisericii, deoarece ea este chipul
văzut al iubirii Persoanelor Sf. Treimi. Dispusă într-o formă dogmatică, icoana
exprimă si poartă pecetea sobornicității, o formă a misionarismului, la care
observatorul este chemat a lua parte. Din felul în care sunt concepuţi Îngerii se
degajă unitatea şi egalitatea. Un Înger poate fi luat drept altul, diferenţa
venind din atitudinea personală a unuia faţă de ceilalţi doi. Si totuşi, nu e
vorba nici de repetiţie, nici de confuzie, ci de trimiterea către un singur
Dumnezeu, Întreit în Persoane, cu desăvârşire egale. Chipurile şi siluetele
aproape identice ale Îngerilor subliniază natura unică a celor Trei Persoane Dumnezeiești,
fără a căuta individualizarea fiecăreia. Aceasta pentru că, în icoană nu este o
reprezentare “fiinţială” a celor Trei Persoane Dumnezeiești, întrucât
Dumnezeirea în esența ei nu poate fi reprezentată. Ci este reprezentarea simbolistică
a Sf. Treimi prin modul în care s-a revelat oamenilor. Nici-o reprezentare nu
este atât de aptă ca icoana lui Rubliov, să-l introducă pe credincios în
realitatea vie a celor Trei Persoane. Pentru că Rubliov a ştiut să exprime
într-o manieră unică şi veşnică, tinereţea şi eterna frumuseţe a celor “Trei”.
Cei
trei Îngeri revelează viaţa interioară a Dumnezeirii. Ei se află în repaus,
care este pacea supremă a lui Dumnezeu. Dar repausul este şi extaz, căci în
Dumnezeu stabilitatea şi mişcarea sunt acelaşi lucru, ne învaţă Sf. Grigorie al
Nyssei. Iar mişcarea sugerată în icoană, porneşte de la piciorul stâng al Îngerului
din dreapta cum privim icoana, şi continuă circular prin aplecarea capului său,
trece la Îngerul din mijloc şi se prelungeşte de-a lungul Îngerului din stânga,
până la picioarele acestuia. Această mişcare a celor trei Îngeri se înscrie
perfect într-un cerc, ca simbol al infinitului şi veşniciei, iar mişcarea lor
este contrară mişcării acelor de ceasornic. Toate “mişcările” liturgice în
Biserica Ortodoxă se fac de la dreapta la stânga, antiorar, iar aceasta nu este
întâmplător, căci în Biserica lui Hristos toate trebuiesc să aibe legătură cu
El şi cu veşnicia Sa. Astfel, avem modul prin care preotul cădează în jurul
sfintei Mese din Sf. Altar, care începe din faţa acesteia şi se roteşte în
jurul ei în sens antiorar, oprindu-se de “patru” ori în faţa fiecărei laturi,
apoi rotindu-se încă o dată, dar de data aceasta în sensul acelor de ceasornic.
În acelaşi spirit, avem de asemenea, înconjurarea mesei de la slujba Cununiei
când se cântă, “Isaie, dănţuieşte!”. Mai departe, avem ritualul de ocolire a Bisericii când se iese
cu Sf. Epitaf la “Prohodul Domnului”. Apoi este modul cum ne rugăm şi ne
închinăm în Biserică, care toate se fac de la dreapta la stânga, adică în sensul
invers mişcării acelor de ceasornic. La fel de interesante sunt, mişcarea pământului
în jurul axei propri precum şi cea a horei noastre tradiţionale şi milenare, a
căror mişcare se face tot în sens antiorar, de la dreapta la stânga. Natura
poartă din belşug, atât la nivel macro’ cât şi micro-cosmic, “amprente” cu
conotaţii treimice sau liturgice, cu simetrii, mişcări ciclice şi legi fizice
perfecte, multe neînţelese, altele veşnice, ce duc către un Creator, către Sf.
Treime. Ceea ce a făcut pe anumiţi Sfinţi Părinţi, îndeosebi pe Sf. Maxim Mărturisitorul,
să vadă în toate acestea o “liturghie după liturghie” sau ceea ce se numeşte
deja, o “liturghie cosmică”. Aşadar, Biserica nu este supusă timpului curgător,
trecător, deşi se mişcă înăuntrul lui şi al spaţiului material, ci ea “trăieşte”
un timp mai presus de timp, un neîntrerupt „astăzi”, un neîncetat şi nemişcat
„prezent”, adică eonul veşniciei. Biserica, ca Trup al lui Hristos-Dumnezeu,
este mai presus de trecutul, prezentul şi viitorul timpului vremelnic. Dar le
uneşte pe toate într-un „astăzi” veşnic, într-un „prezent” neîntrerupt. De
aceea, cântăm: „Astăzi, Hristos în Betleem se naşte din Fecioara” sau „Astăzi,
Stăpânul se taie împrejur şi Iisus este numit”. Sau „Veniţi să-L vedeţi pe
Hristos..., pe Care Simeon astăzi în Templu îl ţine în braţe”. Odată cu venirea
Mântuitorului Iisus Hristos, timpul a încetat să mai fie pentru om măsura
morţii şi degradării vieţii, ci spaţiul sfinţirii şi al întâlnirii cu Dumnezeu.
Făgăduinţa Mântuitorului, “Iată, eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor”, este
concretizată în Biserică prin existenţa timpului liturgic, bisericesc, dar mai
ales a Tainei euharistice, prin care Hristos ni se face hrană nemuritoare,
veşnică. În rugăciunea “Tatăl Nostru”, spunem mereu, “Vie Împărăţia Ta”, adică
noi cerem să nu mai fie amânat sfârşitul lumii şi să vină cât mai repede
Împărăţia. Întârzierea “parusiei” înseamnă prelungirea suferinţei şi a morţii,
care sunt consecinţele tiraniei păcatului ce ne-au aruncat în era timpului şi
spaţiului, de după cădere. Dacă printr-o minune toţi am deveni sfinţi,
Împărăţia ar veni neîntârziat şi în sensul ei eshatologic, definitiv, deşi ea
este deja “înlăuntrul nostru”! Timpul bisericesc, liturgic, trăit în sens
eshatologic, se opune timpului convenţional, desacralizat, pentru că acesta este
expresia plenară a Bisericii care oferă altceva lumii, oferă sfinţenie şi viaţă
veşnică.
În
icoana Sf. Treimi după Rubliov, mai vedem că fiecare Înger poartă un sceptru, un
toiag, ca simbol al călătoriei, al pelerinajului şi al aspiraţiei celor
pământeşti către cele cereşti. Chiar dacă numai Fiul - Logosul s-a făcut trup
omenesc, prin puterea şi voinţa Tatălui şi a Duhului, în nici-un moment
celelalte două Persoane nu au fost străine de lucrarea de mântuire a Fiului. În
nici-un moment Sf. Treime nu a încetat “să vină” până la noi şi să acţioneze de
o manieră invizibilă. Icoana pune în lumină participarea întregii SfinteTreimi la
Întrupare. Cele trei sceptre (toiege) sugerează o declaraţie şi o promisiune,
declarând că cei Trei au venit printre oameni şi se alătură fiecăruia în
“călătoria” veşnică a îndumnezeirii, atâta timp cât îi vom primi în mintea şi
inima noastră. Dar prin Hristos, Dumnezeul nostru întreit în Persoane, Sf.
Treime a venit deja pentru totdeauna. Persoanele Sf. Treimi simbolizate în
icoană prin cei trei Îngeri, vor să fie pentru noi mai mult decât vizitatori
sau oaspeţi în trecere! Există o locuire profundă a Sf. Treimi în sufletul iubitorilor
de Dumnezeu, de aceea icoana prin cei “Trei” pare că ne invită pe toţi la ospăţ,
ca să ne bucurăm împreună. Ospăţul Împărăţiei mesianice se împlineşte în icoană
în mod invizibil: „Dacă cineva îmi deschide uşa voi intra la el şi voi cina cu
el şi el cu mine”. Dar pelerinajul celor trei Îngeri purtători de toiege, n-ar
fi complet dacă nu ar ajunge şi la calvarul Crucii. Icoana, evocă deci, sfatul
celor Trei Persoane divine în vederea mântuirii neamului omenesc. În fundalul
icoanei, în stânga, cortul lui Avraam este înfăţişat asemenea unui Palat sau
asemenea Templului, simbolizând Biserica, iar “stejarul de la Mamvri” aminteşte
de Pomul Vieţii şi de lemnul Crucii. Cei trei Îngeri sunt supli şi uşori. Aripile
şi transparenţa culorilor le dezvăluie imaterialitatea şi lipsa oricărei
greutăţi. Perspectiva inversă, care este procedeul tehnic şi canonic cel mai
important în iconografie, desfiinţează distanţa şi apropie figurile, arătând că
Dumnezeu este acum şi aici, mereu prezent şi veşnic. Liniile din icoană converg
către privitor pentru a se întâlni apoi în inima sa cu El, totul este să-i
deschidă “uşa”! În raport cu potirul aşezat pe masă, cei trei Îngeri au un gest
şi o privire diferită. Într-o armonie perfectă, fiat-ul Jertfei şi misterul Răscumpărării,
însufleţeşte “decizia” lor interioară. Cele trei Persoane Dumnezeieşti sunt în
conversaţie şi exprimă dragostea Treimică. Expresia preaplinului iubirii este
“Potirul”, Îngerii fiind grupaţi în jurul Mesei şi “merindei” dumnezeieşti. Capul
de “Miel” (viţelul, după alţi comentatori, însă vom mai reveni asupra acestui
aspect), care se află în potir leagă acest ospăţ dumnezeiesc de relatarea din
Apocalipsă, ce aminteşte de “Mielul jertfit înainte de întemeierea lumii”…
De-a
lungul timpului, s-a pus problema identificării în icoană a numelui fiecărei
Persoane Treimice în parte, simbolizată de fiecare Înger, aşa cum există şi în sânul
Sf. Treimi. În acest sens au fost mai multe păreri, şi în ultima vreme au fost
făcute inclusiv analize ştiinţifice amănunţite, asupra acestei icoane. La prima
vedere, suntem tentaţi să pornim de la identificarea Îngerului central şi fiind
“central”, să-l asociem mai degrabă cu “Tatăl”. Începând de aici dar şi de la
ideea, că Fiul se află “la dreapta Tatălui” sau că Fiul şi Sf. Duh ar fi
“braţele Tatălui”, unii comentatori au afirmat că Tatăl este simbolizat de
Îngerul ce se află în mijloc. Însă, în sânul Sf. Treimi toate Persoanele sunt
egale, au aceeaşi fiinţă şi voinţă Dumnezeiască şi nimeni nu este mai “central”
sau mai egal decât altul. Iar apoi, fiind cineva mai “central”, altul să fie
mai “periferic”. Orice icoană canonică este simbolică mai întâi, şi ea nu
obiectivează un loc spaţial sau taina persoanei cuiva, ca şi când icoana ar fi egalul
persoanei. Dar poate face vie prezenţa spiritului “subiectului”, al uneia sau
mai multe persoane sfinte incluse. Simbolul sfânt - “simbolizantul”, aşa cum
este şi icoana, nu se identifică cu “simbolizatul”, ca fiind una cu el, dar se
pune în legătură cu acesta, cu sfinţenia lui. Şi pentru că orice icoană
canonică este hristocentrică, harul lui Hristos face posibil o punte de
legătură între simbolizat şi simbolizant, icoana devenind astfel un vehicol al
harului, venind de la Hristos prin sfântul iconicizat, simbolizat. Şi revenind
la ideea “asocierii” Îngerului central cu Tatăl se impune o întrebare. Dacă
acesta ar simboliza pe “Tatăl”, atunci de ce îşi înclină capul spre Îngerul din
dreapta sa? Căci mergând pe logica ascultării Fiului faţă de Tatăl, atunci nu
ne mai putem lăsa influenţaţi de centralitatea acestui Înger, ca să credem că
el simbolizează pe Tatăl. Şi pornind de aici dar şi de la orientarea chipurilor
celorlalţi, precum şi de la gestul mâinii drepte a fiecărui Înger care sunt în
legătură cu potirul din centrul icoanei, şi apoi mergând şi pe alte aspecte
simbolistice dar şi ştiinţifice, avem deja suficiente elemente viabile în
aflarea “identităţii” numelui fiecărei Persoane ipostaziate iconic. În icoana ortodoxă,
vorbind numai în sensul canonic, fără de care icoana nu se poate numi icoană, nimic
nu este pus la întâmplare. Deci, şi în această icoană, observăm că pe lângă
aspectele directe mai sunt şi alte aspecte simbolice ce ne pot sugera indirect,
rolul şi locul iconic al celor trei Îngeri ca “simbolizanţi” ai Persoanelor Treimice.
Aşadar, pe cine simbolizează Îngerul central din
icoana Sf. Treimi? După alţi comentatori, cu care şi
eu voi fi de acord, Îngerul din mijloc îl reprezintă pe Hristos, care este
singurul ce binecuvântează cu mâna cel mai aproape de potir, chiar deasupra
lui, ca simbol euharistic al Jertfei şi al Rascumpărării Sale. În favoarea
acestei interpretări este şi culoarea veşmintelor ce le îmbracă, constând
dintr-un hiton roşu cu brâu auriu şi himation-ul albastru, tipice pentru
reprezentările iconografice ale lui Hristos. Capul Îngerului aplecat
către Cel din dreapta, precum şi gestul mâinii ce binecuvântează potirul, arată
împreună acceptarea. Şi este gestul care sugerează totodată răspunsul Fiului
către Tatăl, ca Unul ce este singurul ce s-a adus Jertfă pentru ridicarea păcatelor
lumii şi se aduce neîncetat, jertfă “nesângeroasă” în cadrul Liturghiei prin
conţinutul potirului euharistic. Este acceptarea de bună voie a Jertfei de mântuire
a umanităţii, după cum şi spune: “Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu
voiești”. Sfântul Andrei Rubliov, pe lângă cei trei Îngeri, masă, potir şi
toiege, mai păstrează din “Ospitalitatea lui Avraam” şi alte trei elemente,
adică clădirea, copacul şi muntele, pe care nu le-a lăsat la întâmplare în
icoană. Astfel că, copacul, adică stejarul de deasupra Îngerului din mijloc,
simbolizează Pomul Vieţii şi ştim că Biserica, numeşte Crucea ca fiind “noul
pom al Vieţii”. Deci, încă un element ce întăreşte ideea că Îngerul central îl
simbolizează pe Fiul. În afară de aceasta, contururile interioare de sus pâna
jos ale Îngerilor poziţionaţi în lateral, formează o altă cupă, un alt “potir”
mai mare, ca simbol al aceluiaşi Potir euharistic. În care parcă este cuprins întreg
Îngerul din mijloc, ca prototip al lui Hristos şi al Jetfei Sale euharistice. Cine
va privi cu atenţie îşi va da seama de acest aspect “ascuns”, care împlineşte
sugestiv cuvintele rugăciunii din grădina Ghetsimani: “Părintele Meu, de este
cu putință, treacă de la Mine “paharul” acesta!”
“Identificându-L”
în icoană pe Fiul, pe Hristos, acum va fi mai uşor să identificăm şi celelalte două
Persoane Treimice, şi vom porni tot de la atitudinea celor “trei” Îngeri, prin
modul în care aceştia se raportează unul faţă de altul, faţă de potir şi mai
ales faţă de Îngerul din dreapta Îngerului central. Cum am spus, Îngerul din
mijloc şi cel din stânga lui se înclină, îşi apleacă smerit capetele către cel
de-al “treilea”, adică spre cel din partea stângă cum ne uităm. Însă prin
această “închinare” nu se arată o inegalitate sau subordonare, căci Persoanele
Sf. Treimi, cum spuneam, au aceeaşi fiinţă, voinţă şi lucrare, fiind în toate “Unul”,
şi Unul în “toţi”. Ci s-a vrut mai degrabă să se arate o “cauză”, aşa cum este
văzut Tatăl în teologia patristică şi filocalică. Tatăl este cauza şi principiul
tuturor, şi al celor create dar şi al celorlalte două Persoane ale Sf. Treimi,
Fiul fiind “născut” din Tatăl iar Sf. Duh fiind “purces” din Tatăl, dimpreună
şi înainte de veci, fără de început şi fără de sfârşit. Sf. Părinţi, în cuvinte
puţine dar revelatoare, spun că “Tatăl lucrează în Fiul, prin Sf. Duh”, sau
altfel spus: “toate încep de la Tatăl, înaintează prin Fiul şi se desăvârşesc în
Duhul Sfant”. Dar fără ca între aceste relaţionări să existe o durată de timp,
căci Dumnezeu este în afara timpului şi spaţiului. Deci iată, atât cât s-a
putut, Rubliov a încercat şi în icoană să simbolizeze aceste “realităţi” veşnice.
Cât priveşte culoarea veşmintelor Îngerului din stânga icoanei, acestea par
greu de definit, par un fel de sidefiu-liliachiu, ca şi când ar vrea să ne
spună: “pe Tatăl nimeni nu L-a văzut”…Iar clădirea, “construcţia” din spatele
acestuia ne duce cu gândul la “casa Tatălui Meu”, unde sunt “multe locaşuri”,
de fapt la prototipul Creaţiei, văzută din veşnicie ca însăşi prototip al
Bisericii universale. Adică ca Trup mistic al lui Hristos-Dumnezeu, care este
veşnic şi le include pe toate cele create. În plus, pentru a întări “poziţia”
acestui Înger, ca unul ce simbolizează pe Tatăl, observăm că binecuvântarea lui
este mai reţinută decât a Fiului, este discretă şi de la distanţă, anunţând
durerea şi calvarul Crucii ce va urma. Dar în acelaşi timp “suferind” împreună
cu Fiul şi cu Sf. Duh, şi cu toată omenirea binecredincioasă. Privirea lui este
hotărâtă şi împreună cu gestul mâinii, îşi îndreaptă atenţia spre “al treilea”
Înger, vrând parcă să-l consoleze şi să primească la rându-i consolare. El nu se
uită la Fiul, nevrând parcă să-şi arate durerea faţă de Jertfa Lui, dar în
tăcere, împărtăşeşte durerea cu Cel de-al treilea Înger. Este Tatăl, nu-i aşa,
iar un “tată” trebuie să inspire încredere şi tărie, nu slăbiciune. “Plânsul”
unui tată sunt lacrimile nevăzute şi neuscate ale duhului, care sunt mult mai
dureroase. Dumnezeu -Tatăl îl vede pe Fiul Său ţintuit pe Cruce din veci, căci
doar este Atotvăzător, şi tot de atunci “plânge”, cu lacrimi nevăzute, căci
cine să-i înţeleagă durerea? Nici-un “părinte” nu îşi doreşte să-şi vadă fiii
suferind sau rătăcind, ori cel mai grav şi de neîndurat, să-i vadă “murind”!. Dar
Dumnezeu nu se tăgăduieşte pe Sine, căci “taina” Întrupării era din veac pregătită,
“şi de îngeri neştiută”. Iar El “aşa de mult a iubit (şi iubeşte)…lumea, încât
pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Cine ar face aşa, ce tată, ce Dumnezeu, şi-ar
da singurul fiu să “moară” pentru alţii? Cel care va găsi răspunsul va înţelege
taina Iubirii, taina Sf. Treimi, taina comuniunii. Care nu poate exista
desăvârşit, vie şi veşnic împreună, fără jertfa şi dăruirea totală către un
“altul”, sau chiar către “alţii”. La Dumnezeu este totul sau nimic! Iar Fiul,
pare neconsolat, părăsit de toţi, chiar şi de…Tatăl Lui, anunţând adâncul fără
fund al chenozei, jertfei şi ascultării Acestuia: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul
Meu, pentru ce M-ai părăsit?”…Dar Dumnezeu nu părăseşte pe nimeni niciodată cu
adevărat, mai ales dacă ascultăm şi noi de El. Iar dacă o face, rămâne în
“umbra” noastră, aşteaptă răbdător şi se “răstigneşte” în taină mereu pentru
noi, doar, doar ne vom întoarce la El precum “fiul risipitor”. Dumnezeu este
mereu lângă noi, dar vrea să-i dăm ceea ce El ştie deja că putem, nu ne cere
mai mult, şi în schimb ne va oferi totul: îndumnezeirea fără capăt şi fericirea
nesecată la “ospăţul” Treimic şi veşnic al Mielului. Aşadar, prin aplecarea
capului Îngerului din mijloc şi a celui din dreapta spre Îngerul din stânga cum
privim, se evidenţiază poziţia “Tatălui” şi esenţa operei de mântuire a omului,
arătându-se că Fiul s-a smerit pe Sine faţă de Tatăl, „făcându-Se ascultător
până la moarte şi încă moarte pe Cruce”…
Dacă, simbolic vorbind, am putut identifica în
icoană şi pe “Tatăl” şi pe “Fiul”, atunci implicit, Sf. Duh este simbolizat de
Îngerul din stânga Fiului şi din dreapta icoanei cum ne uităm. Acest Înger este
martorul acestui act Dumezeiesc de chemare la jertfă şi acceptare a ei, de către
Fiul. Este tăcutul “Mângâietor”, care mărturiseşte despre înălţimea
duhovnicească a ceea ce se săvârşeşte. Gestul mâinii drepte îl arată şi pe
acest Înger la fel de reţinut, cel mai reţinut. Mai degrabă mişcarea mâinii arată
un gest consolator, “mângâietor”, decât o binecuvântare. Persoanele Sf. Treimi
“lucrează” şi fiinţează împreună, voinţa lor fiind “una”, iar calvarul Fiului Întrupat
este purtat şi simţit de toate cele Trei Persoane, tot împreună. Însă nu putem
spune aici, că Dumnezeu “suferă” precum noi oamenii, ca şi când ar avea vreo
lipsă. Dar în Hristos, ca Unul ce este şi Dumnezeu şi Om, cum spunea părintele
Dumitru Stăniloae: “la dreapta Tatălui avem o inimă de Om ce bate”. Şi dacă
bate, înseamnă că iubeşte, se bucură dar şi suferă, însă “suferă” dumnezeiesc
de omeneşte! Unde este lucrarea Fiului este şi a Tatălui şi a Sf. Duh, şi
astfel fiecare Persoană a Sf. Treimi le include fiinţial pe celelalte două, însă
fără a se anula unicitatea Persoanei. Culoarea principală a veşmintelor acestui
Înger este verdele, care semnifică “tinereţea primăvăratecă”, deplinătatea
puterilor. Această culoare indică în mod specific proprietăţile Persoanei Sf.
Duh, care “innoieşte” precum primăvara şi dă viaţă tuturor. În spatele său se
află o stâncă, un munte, căci Sf. Duh este văzut şi ca principiu al înălţării
şi al “înălţimilor” duhovniceşti. Sf. Duh ne “ridică” prin harul Său în cadrul
sfintelor Taine ale Bisericii, înoindu-ne şi sfinţindu-ne mereu sufletul şi
trupul, împreună cu toată natura şi întreg cosmosul…
Un alt element foarte important al icoanei Sf.
Treimi după Rubliov, asupra căruia se adună şi se concentrează întreaga efuziune
mistică acelor trei Îngeri, este “Potirul”, ca simbol al jertfei euharistice
pentru întreaga creştinătate ortodoxă. Aşa cum spuneam, mişcarea celor trei
Îngeri în sensul invers mişcării acelor de ceasornic, este una liturgică,
antiorar, făcând omniprezent şi viu în lumea vremelnică, “prezentul” veşnic al
lui “astăzi”. Astăzi şi nu mâine, acum şi aici, este ceea ce avem sigur, şi este
îndemnul evanghelic al prezenţei mistice a Împărăţiei lui Hristos celei veşnice.
Mişcarea Îngerilor se înscrie într-un cerc, iar în cerc se află un triunghi
echilateral cu vârful în jos, indicând potirul. Cercul este de asemenea simbolul
veşniciei, ca unul ce nu are nici el început sau sfârşit! Dar condescendenţa şi
efuziunea iubirii Treimice, încadrată şi transmisă prin aceste simboluri ale
veşniciei, parcă nu ar fi fost completă dacă nu ar conţine un al treilea
element ascuns – “octogonul”. Urmând latura liniei de jos a piedestalurilor,
unde în spiritul iconic al perspectivei inverse se află “punctul de fugă”, ca
semn al prezenţei divine printre noi, şi mergând mai departe în sensul
antiorar, cuprinzând cele două laturi ale tronurilor şi extremităţile Îngerilor,
vom afla “opt” laturi, adică exact cât are un octogon. Simbolistica octogonului
este şi ea prezentă în Ortodoxie, atât în arhitectura bisericească, mai ales în
profilul turlelor, cât şi în cea iconografică, când este vorba despre
reprezentarea slavei lui Hristos, a luminii necreate taborice sau în alte situaţii,
prin steaua cu “opt colţuri”. Legătura adâncă a celor opt laturi sau opt colţuri,
este cu “ziua a opta”, pe care Sf. Părinţi au numit-o ziua “cea neînserată a
veşniciei”. Hristos “pe toate le-a înnoit”, inclusiv ziua odihnei din veacul
acesta trecător, care prin Învierea Sa devine ziua de Duminică. “Ziua întâi”,
cum mai era numită Duminica în V. Testament, este “ziua Învierii” lui Hristos
şi prin El, a noastră, a tuturor. Şi mai este ziua când s-a pogorât Sf. Duh, şi
totodată şi prima zi a creaţiei. Dar va fi şi ultima zi în care, “va veni” în
chip vizibil Împărăţia lui Dumnezeu şi întreaga Creaţie se va transfigura în
Lumina Iubirii, judecăţii şi dreptăţii Sale. Sf. Maxim Mărturisitorul, spune
că: «în opoziţie cu săptămâna de şapte zile, care măsoară timpul finit, “ziua a
opta” va arăta modul existenţei mai presus de materie şi de timp». Având
înscris la un loc în icoana Sf. Treimi, cercul, triunghiul şi octogonul, ne
putem întreba sub această avalanşă de semnificaţii veşnice, oare care ar fi sensul
şi “centrul” acestora? Orice icoană cu adevărat insuflată şi “pictată” de Sf.
Duh, trebuie să ne indice, să ne sugereze ea însăşi prin simbolistica ei, ceea
ce vrea să ne spună!...
Semnificaţia tuturor mişcărilor celor trei Îngeri
descrisă până acum, ne indică atât centrul icoanei cât şi al cercului
circumscris, şi după cum se poate observa, acest centru conţine potirul şi mâna
lui Hristos care binecuvântează, chiar deasupra potirului. În acest potir se
distinge destul de dificil, datorită efectelor trecerii timpului, capul unui
anume animal jertfit, ca simbol al ospăţului euharistic, al sacrificiului şi al
mântuirii. Despre ce fel de animal este vorba aici, ar fi două argumente care
pot sugera numele acestuia. Primul argument este cel scripturistic iar al
doilea, cel ştiinţific. Argumentul scripturistic prezintă şi acesta două direcţii,
şi vom vedea că pentru una dintre acestea mai sunt şi alte argumente, inclusiv
cel ştiintific, care întăreşte şi mai mult adevărul despre conţinutul
potirului. Prima direcţie, scripturistică, ne duce către ideea că în potir se
află un cap de “viţel”, care este sacrificat la “ospăţul” lui Avraam. Şi
totodată, se află în legatură cu un alt viţel sacrificat, tot la un ospăţ, cel
pomenit în pilda întoarcerii “fiului risipitor”. A doua direcţie, cea mai
plauzibilă, ne trimite tot la Sf. Scriptură dar în plus, şi la argumentul
ştiinţific. După ultimele cercetări ştiinţifice asupra icoanei şi asupra conţinutului
din potir, la prima vedere se arată că, aici se conturează un “ciorchine de
struguri”. Însă după ce s-a analizat mai în adâncime stratul anterior s-a
descoperit sub ciorchine desenul iniţial, care era de fapt un “miel”. De ce
Andrei Rubliov a pictat simbolul strugurelui până la urmă, deşi desenul era al
unui cap de miel, a rămas un mister pe care numai el ca autor al icoanei l-ar
putea lămuri. Sau poate în decursul timpului, asupra icoanei au intervenit şi
alţi autori, “restauratori”, dar cine poate ştii exact? Până la urmă, aceste
două simboluri sunt şi ele compatibile. Mai ales că se leagă şi de simbolistica
primelor veacuri, când Hristos, conform Apocalipsei, era reprezentat ca un
“Miel”, sau în alte situaţii, ca un ciorchine de struguri, care este un alt
simbol euharistic. Descoperirea simbolului mielului ca şi conţinut primar al
potirului este susţinut şi mai mult de argumentele simbolisticii scripturistice.
Pentru că, dacă în Sf. Scriptură “viţelul cel jertfit” nu este asociat în mod
direct cu Jetfa lui Hristos, adică prin cuvânt scris, comparaţia acesteia cu
simbolistica “Mielului”, este dimpotrivă, revelată şi prezentă direct în multe
locuri din Sf. Scriptură. Astfel, Sf. Ap. Ioan, spune: “Iată Mielul lui
Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”. Iar Apocalipsa pomeneşte despre
“Mielul cel înjunghiat de la întemeierea lumii”. Deci, comparaţia lui Hristos
cu imaginea “Mielului” este cea mai plauzibilă, şi completând cu ultimele date
ştiinţifice ale studiului asupra conţinutului potirului, sugerat prin desenul
iniţial, putem afirma că animalul jertfit aflat în potir, ca simbol scripturistic
al euharistiei şi al “ospăţului” Treimic, este “mielul”! Mielul simbolizează
deplin jertfa de bună voie a Fiului lui Dumnezeu şi uneşte gesturile Îngerilor,
ale mâinilor îndeosebi, pentru a arăta unitatea de voinţă şi de acţiune a
Preasfintei Treimi. Dumnezeu prin esenţa sa cea “Întreită” este dragostea în Sine,
iar dragostea Sa faţă de lume nu este decât reflexul Întreitei Sale iubiri,
bazată pe jerfă şi dăruire. Dăruirea de Sine, care nu este niciodată o lipsă,
ci expresia preaplinului în iubire, este închipuită în potir. Îngerii sunt
grupaţi în jurul “hranei” divine iar condescendenţa lor admite, invită în “cercul
divin”, şi fiinţa creată. Adică pe om, fie ca privitor, închinător, credincios,
dar mai ales ca “prieten”. Însă omul, odată intrat în cercul divin, va rămâne
acolo distinct, pe locul său propriu, atingând în toată plenitudinea umanitatea
care se roagă, umanitatea la cea mai înaltă putere a ei. Lumea “adoptată” aici ocupă
într-un fel periferia, iar cei trei Îngeri, “Persoanele Treimice”, ocupă
centrul, unde se află realitatea maximală, adică: “Eu sunt Cel ce Sunt”…
Dacă imaginea Îngerilor se înscrie într-un cerc iar
în cerc există un simţ al mişcării, în sensul invers al acelor de ceasornic,
aceasta este un semn al veşniciei timpului liturgic. Dar pe lângă cerc, mai
spuneam, că în icoană există şi un “triunghi”, care poate fi considerat un alt
simbol al trinităţii. Însă în nici-un caz nu este vorba despre aşezarea acestui
triunghi cu vârful în sus. Şi apoi, să mai introducem şi un “ochi” în interior, aşa cum “unii” au făcut-o, ca şi
când ne-ar pândi “cineva” după colţ! Aceasta este doar “ideea” apuseană,
devenită şi ocultă, pătrunsă din păcate şi în spaţiul nostru răsăritean,
bizantin. Triunghiul echilateral din icoana lui Rubliov este cu vârful în jos, sugerând
perspectiva inversă, şi se conturează unind printr-o linie imaginară chipurile
celor “trei” Îngeri cu alte două laturi egale, ce coboară printre cei doi Îngeri
laterali în jos şi se unesc unghiular, exact pe potir. Deci, iată cum încă o
dată, potirul ca simbol al Jertfei de bună voie a Fiului lui Dumnezeu, se află
în centrul întregii compoziţii şi adună chipurile şi gesturile celor trei
Îngeri, sugerând unitatea de voinţă şi lucrare a Sf. Treimi. Dacă este să legăm
“trinitatea” de simbolistica triunghiului, trebuie neapărat să urmăm modului de
privire iconic bizantin, care este unul simbolist, chiar holist, în legătură cu
realităţile divine. Iar acest mod de privire, spune că Dumnezeu este Cel care a
venit şi “vine” către om să-l mântuiască, şi nu omul prin forţele lui ar fi
putut vreodată “să ajungă” la Dumnezeu. Iar învăţătura adâncă patristică, tocmai
aceasta este: “Dumnezeu s-a făcut Om ca pe om să-l îndumnezeiască”. Nici-un om,
nici-un înger, oricât de sfinţi ar fi fost nu puteau avea “înălţimea” şi sfinţenia
necesară, ca apoi “coborându-se” la om, prin valoarea jertfei lor să poată şi
să mântuiască umanitatea, întreaga Creaţie. Aceasta numai Dumnezeu putea,
Întrupându-Se, ceea ce a şi făcut în Persoana Fiului, a Logosului divin. Iar
icoana prin canonul ei cel mai important, al “perspectivei inverse”, unde
“punctul de fugă” nu mai este în depărtare, ci în proximitatea omului, privitorului,
închinătorului, tocmai aceasta ne relevă. Precum că Dumnezeu “este” Cel care
vine mai întâi la noi, şi nu noi putem ajunge singuri la sfinţenie, şi implicit
la El. Pornind de la această viziune hristocentrică, acoperişul Bisericii de
rit răsăritean, bizantin, iar Biserica Sf. Sofia (sec. VI) este cel mai bun
exemplu, nu este unul ce are un vârf în sus. Care să arate că omul este cel care
se ridică mai întâi la Dumnezeu, de jos în sus, aşa cum este “gândit” acoperişul
catedralelor apusului sau chiar la unele Biserici ortodoxe. Ci, în general, la
bizantini, deodată cu “perioada de aur” a învăţăturilor Sf. Părinţi, acoperişul
se face şi el în legătură cu Dumnezeu, adică devine unul “boltit” amintind de
bolta cerească văzută ca “acoperiş” al lumii. În acest context, baza
triunghiului înscris este în sus iar vârful în jos, ce pică chiar în centrul
interior al Bisericii, în naos, ca simbol al lumii văzute de după Hristos. Pe
aceeaşi axă, în vârful cupolei, care este locul cel mai înalt din Biserică, se
află întotdeauna pictat Hristos-Pantocrator, Atoţiitorul, Cel care le vede, le
ţine şi le judecă pe toate. Din păcate, “moda apuseană” preluată şi de
ocultişti, întoarce triunghiul cu vârful în sus şi în majoritatea cazurilor, conţine
un ochi ascuns, aparent “veghetor”, însă părând mai degrabă “viclean”. Şi ce
este mai rău, este că această idee superficială a pătruns şi în unele Biserici
Ortodoxe, arătându-se prin aceasta lipsa înţelegerii gândirii profunde
bizantine. Dumnezeu nu ne pândeşte după vreun “colţ”, aceasta o face numai
diavolul, “umblând şi răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”! Ci
Dumnezeu, din iubire faţă de lume se face chiar Om şi vine printre noi, ca să
ne vorbească faţă către faţă. Şi din aceeaşi iubire neţărmuită se jertfeşte pe
Cruce pentru noi şi apoi Învie, ca şi noi să înviem împreună cu El. Iar până la
sfârşitul veacurilor se jertfeşte neîncetat pentru noi în chip euharistic,
făcându-Se prin Sf. Împărtăşanie Trup şi Sânge al Său, adică “hrană şi băutură”
dumnezeiască şi veşnică pentru om.
Infuenţele catoliciste în spaţiul răsăritean au fost
mai multe, dar secularismul face şi mai abitir ca acestea să câştige astăzi şi
mai mult teren. Faţă de realismul renascentist şi kitsch-ul iconografic
catolicist, este suficient să privim dacă avem “ochi ca să vedem”, la ce se
vinde atât pe piaţă cât şi pe la pangarele Bisericii Ortodoxe. Acest realism
apusean ia tot mai mult locul iconicului bizantin, pur ortodox. În Biserică, în
case şi în magazine, găsim mai multe imagini ce se numesc “icoane”, înflorite
şi înzorzonate, decât adevăratele icoane canonice, ortodoxe, ca şi imagini iconice
sfinte, ca şi teologie în imagini. Aducerea la viaţă a unei icoane, aşa cum
este şi capodopera iconografică a Sf. Treimi după Rubliov, cu siguranţă că diavolul
urăşte aşa ceva şi stă împotrivă, încercând să arunce “neghina”. Însă numai acele
“mâini” ce conlucrează împreună cu harul Sf. Duh, nasc icoanele adevărate, vii.
Deci, unde Dumnezeu descoperă dreptatea şi Adevărul, unde se face binele, diavolul
vine ca un mincinos şi strică, adică strâmbă prin minţile “strâmbe” adevărul de
credinţă. Reuşind astfel, să imite şi să facă pe mulţi dintre cei “necatehizaţi”
şi iraţionali, să zică răului că este “bun”, şi invers! Apoi, ce mai face
diavolul prin “acoliţii” săi văzuţi sau nevăzuţi? “Crează” confuzia, erezia, şi
astfel născoceşte o altă imagine pe post de icoană, numită a “Sf. Treimi”, o
imagine antropomorfizată şi eretică, mai uşor de digerat pentru cei “căldicei”
şi realişti. Şi deşi, din această imagine eretică pe post de “icoană”, s-au
născut în acelaşi duh apusean şi alte forme la fel de mincinoase, vom aminti
mai ales acel tip eterodox care de ceva vreme se perindă şi în spaţiul răsăritean.
Este vorba despre “reprezentarea” Sf. Treimi prin intermediul a “două” persoane,
dintre care numai Persoana lui Hristos are fundament dogmatic pentru a putea fi
iconicizată. Ce include deci acest tablou “idolatru”? Un bătrân cu barbă lungă
şi sură, zis persoana “Tatălui”, care binecuvântează cu dreapta iar în stânga ţine
un glob, ce simbolizează pământul. La “dreapta” sa, se află un tânăr, zis “Hristos”,
ce ţine în mâna dreaptă o Cruce şi în stânga Evanghelia deschisă, amândoi
aceştia stând pe un tron şi cu picioarele şezând pe întreaga Creaţie. Iar peste
toate acestea, în mijloc, este pictat un “al treilea”, care deşi este o pasăre,
un porumbel, se vrea a fi “persoana” Sfântului Duh! Curată nebunie, să creadă
cineva că poate reprezenta Persoana Sf. Duh printr-un “porumbel” sau orice altă
creatură. Cel mult o poate simboliza, ceea ce este cu totul altceva, aşa cum
s-a şi descoperit la Botezul Domnului. Şi nu trebuie adăugată aureolă în jurul
capului, care este proprie numai sfinţilor, ca şi persoane umane purtatoare de nume.
Uneori, aureolele acestor trei “subiecţi” incluşi în tabloul antropomorfizat,
sunt făcute chiar cruciform, asemenea aureolei care este specifică numai
Unicului Hristos. Iar aproape în toate cazurile, în jurul capului celui care
închipuie presupusul “Tată”, ca fiind “cel vechi de zile”, se face o aură
triunghiulară, cu vârful în sus, care iarăşi nu are nici-o legătură cu Adevărul,
cu iconicul. O alta greşeală dogmatică, este când unii “autori” au pictat chiar
şi la cei trei Îngeri din icoana Sf. Treimi a lui Rubliov, tipul aureolei
cruciforme. Ca şi când fiecare dintre cele Trei Persoane ale Sf. Treimi s-au
Întrupat, s-au răstignit şi apoi au înviat!
Legat de acest tablou “treimic” apusean, antropomorfizat
şi alterat, să ne punem întrebarea: au doară “trei” din Treime s-au Întrupat? Sau
numai Unul? Adică, nu doar Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, s-a Întrupat? Cine
l-a văzut vreodată pe Tatăl, sau pe Sf. Duh, ca să creadă apoi că le poate picta
şi chipul? Nimeni! Doar Fiul Său, cum spune Sf. Ap. Ioan, “Cel Unul Născut,
Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”. Iar dacă Sf. Scriptură
vorbeşte despre “Cel vechi de zile”, aceasta comparaţie este tot pentru
Hristos, ca Unul ce este un Dumnezeu veşnic, fără de început şi fără sfârşit. Această
reprezentare a lui Iisus Hristos nu s-a răspândit în Biserica perioadei
bizantine şi postbizantine. A fost rareori pictată, iar dacă s-a pictat, s-a făcut
mai ales pe peretele de deasupra proscomidiarului sau pe cupola secundară din
aceeaşi parte a Bisericii. Alteori, s-a pictat la baza turlei, circular, alături
de celelalte trei ipostaze prin care s-a mai descoperit Fiul lui Dumnezeu:
Hristos-Emanuel, Hristos pe Sf. Mahramă şi Hristos-Îngerul de Mare Sfat. Deci
iată, “Cel vechi de zile”, s-a pictat numai în legătură cu Hristos, ca una
dintre ipostazele Sale revelate scripturistic. În vremurile postbizantine, “Cel
vechi de zile” a fost greşit identificat cu Dumnezeu-Tatăl, şi de multe ori s-a
creat confuzie şi neînţelegeri printre credincioşi. Sf. Ioan Gură de aur, Sf.
Atanasie cel Mare, Sf. Chiril al Alexandriei şi alţi Sfinţi Părinţi ai
Bisericii, îl identifică pe “Ce vechi de zile” cu Iisus Hristos. Adică după
natura Sa divină care este fără de început, Hristos poate fi numit “vechi”, dar
întru-cât a luat chip omenesc, s-a Întrupat, poate fi pe drept înfăţişat şi ca
Om. Inclusiv cântările Bisericii fac această legătură cu Hristos şi nu cu Tatăl
Său, ca şi când s-ar fi Întrupat şi Tatăl. Astfel, una dintre cântările
utreniei, spune: «Prunc Te-ai făcut pentru mine, “Cel ce eşti vechi de
zile”...». Iar o altă cântare a Vecerniei a aceleiaşi sărbători, spune: “Cel
vechi de zile, Prunc Făcându-Se cu trupul, de Maica Fecioara la Biserică este
adus, plinind rânduiala Legii Sale”. Fiecare Persoană a Sf. Treimi nu este mai “bătrână”
decât alta, ci din veşnicie există şi Tatăl, şi Fiul şi Sf. Duh, neavând nici
vârstă şi nici moarte. Biserica Ortodoxă în esenţa ei hristocentrică, lăsând
deoparte devierile izolate, nu îngăduie nici-una dintre aceste reprezentări ale
Sfintei Treimi, pentru că ele nu se întemeiază pe o realitate istorică și se
îndepărtează de temeiurile teologice ale dogmei Treimice. Reprezentarea Treimii
în variantă antropomorfizată, rămâne străină lumii bizantine în primul mileniu
creștin. După căderea Constantinopolului însă, când apar noi tipuri
iconografice precum “Iisus Emanuel” și “Cel vechi de zile”, începe să se
răspândească și iconografia antropomorfă pentru circumscrierea Treimii. Duhul
Sfant reprezentat ca şi “porumbel” între Tatăl şi Fiul, dovedeşte lipsa cunoaşterii
canoanelor iconografice dar şi o neînţelegere a teologiei Trinitare. Simbolul
porumbelului personificat şi reprezentat ca Persoană a Sf. Duh şi aflat între
cei “doi”, întăreşte tocmai erezia papală a lui “Filioque”, precum că Duhul
Sfânt ar purcede în acelaşi timp şi de la Tatăl şi de la Fiul! Imaginea
lui Dumnezeu -Tatăl a fost interzisă la marele Sinod de la Moscova din sec. al
XVII-lea. În actele Sinodale se spune: «Hotărâm ca un pictor iscusit, care să
fie şi om vrednic, să fie numit mai-marele iconografilor şi conducătorul lor.
Ca să nu mai batjocorească cei “neînvăţaţi” sfintele icoane ale lui Hristos,
ale Maicii Sale şi ale Sfintţlor Lui, înfăţişându-i urât şi nepotrivit. Şi să înceteze
orice vanitate a pretinsei înţelepciuni de a picta fiecare după fantezia sa,
fără a avea vreo referinţă autentică, adică de a-l zugrăvi în diferite chipuri
pe Domnul Savaot [...]. Hotărâm ca de acum înainte “chipul” Domnului Savaot
(Tatăl) să nu fie pictat în reprezentările cele absurde şi potrivnice, pentru
că nimeni nu L-a văzut niciodată în trup. Numai Hristos care a fost văzut în
trup este zugrăvit aşa, adică în trup, iar nu după Dumnezeire [...]. Este întru
totul absurd şi necuviincios a-L picta pe Domnul Savaot cu barbă albă, iar pe
Fiul în sânul Lui, şezând, şi un porumbel între Ei, pentru că nimeni nu L-a
văzut pe Tatăl, după Dumnezeire. Pentru că Tatăl nu a avut trup şi nu în trup S-a
născut Fiul din Tatăl mai înainte de toţi vecii, aşa cum zice şi David
proorocul: “din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut”, arătând că acea
naştere nu este trupească, ci negrăită şi nepătrunsă». Cu acestea am spus
totul, despre “cine” este“cel vechi de zile” şi unde este adevărul de credinţă!...
Cum am mai pomenit aici, mai bine este a trăi
împreună cu Sf. Treime prin Hristos şi Evanghelia Sa, decât a vorbi despre Sf.
Treime, ca taină a tainelor şi dogmă a dogmelor. Pentru că niciodată nu vor fi
îndeajuns cuvintele, imaginile sau sunetele limitate ale lumii vremelnice, care
să poată cuprinde măcar şi numai tangenţial, o “fărâmă” din
consubstanţialitatea Sf. Treimi. Dar măcar vom încerca să ne apropiem, însă
aceasta nu se va putea decât prin intermediul învăţăturii Bisericii, ca una ce
prin puterea dată de Hristos şi prin sfinţii Lui, se face “stâlp şi temelie a
adevărului”. De aceea, şi ce am scris aici, tot prin harul Sf. Duh s-a putut
scrie, raportându-ne în primul rând la învăţătura Bisericii dar şi la
experienţa noastră ca oameni, pictori sau teologi cu diplomă! Cel mai mult ne
vor spune şi învăţa Sf. Părinţi, din trecut, prezent, şi cei care vor mai veni,
atât prin faptele lor sfinte cât şi prin cele scrise, tot sfinte. Dar şi prin
icoanele canonice pictate de unii dintre dânşii, cum este Sf. Andrei Rubliov, adică
prin sfintele icoane consacrate şi aprobate în timp de Biserica lui Hristos. Modelul
cel mai sublim, încă unic, al posibilităţii reprezentării prin icoană a Sf. Treimi,
este modelul treimic pictat de Andrei Rubliov. Încă nu s-a epuizat şi nu se va
epuiza vreodată izvorul de trăire şi înţelegere al acestei icoane, aşa cum nu
se vor epuiza vreodată nici trăirile şi nici înţelesurile sfinte ce mereu ni le
va dărui Sf. Treime, care sălăşluieşte şi se revelază deplin prin Persoana lui
Iisus Hristos. Şi dacă am pomenit de Sf. Părinţi, vom încheia cu un scurt pasaj
luat din dogmatica Sf. Ioan Damaschin, unde spune despre Sf. Treime ca singura
Dumnezeire, următoarele: “Prin urmare, noi credem într-un singur Dumnezeu,
într-un singur principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor și
nemuritor, veșnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic,
simplu, necompus, necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut,
nevăzut, izvorul bunătății și al dreptății, lumină spirituală, inaccesibil;
putere, care nu se poate cunoaște cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu
propria ei voință. Căci poate pe toate câte le voiește. Creează toate
făpturile, văzute și nevăzute, le ține și le conservă pe toate, poartă grijă de
toate, le stăpânește pe toate, le conduce și împărățește peste ele în o
împărăție fără de sfârșit și nemuritoare fără să aibă potrivnic, pe toate le
umple și nu este cuprins de nimic, ba mai mult, ea cuprinde universul, îl ține
și îl domină. Străbate toate ființele fără să se întineze, este mai presus de
toate, este în afară de orice ființă, pentru că este supraființială, mai presus
de cele ce sunt, mai presus de Dumnezeire, mai presus de bine, mai presus de
desăvârșire. Ea delimitează toate începătoriile și toate cetele și stă mai
presus de orice începătorie și ceată, este mai presus de ființă, de viață, de
cuvânt, de idee. Este însăși lumina, însăși bunătatea, însăși viața, însăși
ființa, pentru că nu are existență sau ceva din cele ce sunt de la altcineva.
El este izvorul existenței pentru cele care există, al vieții pentru cei vii,
al rațiunii pentru cei care participă la rațiune și pentru toți cauza
bunătăților. Cunoaște toate înainte de facerea lor. Credem într-o singură
ființă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură
voință, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură
stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăție, cunoscută în trei ipostase
desăvârșite, dar adorată într-o singură închinăciune, mărturisită și adorată de
toată făptura rațională. Ipostasele sunt unite fără să se amestece și
despărțite fără să se despartă, lucru care pare și absurd. Credem în Tatăl și
în Fiul și în Sfântul Duh, în care ne-am și botezat. Căci astfel a poruncit
Domnul Apostolilor să boteze, zicând: Botezându-i pe ei în numele Tatălui și al
Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”…
Pictor, teolog, Vasile Neguş
