Ce ai omule pe care să nu-l fi primit?
Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti
Ca şi când nu l-ai fi primit, neobosit
Ne spune Pavel prin cuvintele cereşti.
Cum se face, din ce ungher, ce şoptire
Ascultând-o, uscă mintea fără şovaială
Celui ce îndumnezeirea îi era ca giuvaer,
Iar iubirea, izvor nesecat de-orânduială?...
Cum am răstignit pe Soarele dreptăţii?
Ce lumina făr’ de început, şi coborând
În lumea de ţărână, noi am ales arginţii
Dându-L morţii, dar scăpându-i şi intrând
În burta şeolului, ridicând pe cei de-acolo,
Alte raze dar firave, Soarele în sus irumpe
Spre zenitul altor raze, de aici, de dincolo!
Şi răsărind pământenilor, Viaţa îi umple
Cu veşnica Lumină ascunsă în carnea
Unui Trup firav, zămislit din Duh Sfânt,
Ce-i şi Lumina, e şi Duhul, îi şi pâinea,
E Hristos Domnul şi noi raze de pământ!
Cum se face că ucidem neîncetat în noi
Geamăna rază gingaşă, altoită în tăcere
În Trupul de Lumină, al vieţuirii de apoi,
Şi botezaţi cu Acesta, zămislim ucidere?...
Cum se face, al cui este boldul singuratic
Al singularităţii fără de chip, cu care chipul
Chipului Treimic-omul, se înţeapă grabnic
Bând otrava eu-lui ce-i întunecă destinul?
Ce-i eu-l acesta care aţâţă, când vanitatea,
Când erezia, când Sodoma, când Gomora,
Şi vânzându-şi nemurirea îşi alege moartea,
Şi ce nume clar să aibă pe cel de nicăierea?...
Căci, numind un
suflet, o fiinţă gânditoare,
Numim sinele
ce-i sâmburul şi pomenirea;
Şi nu-s două la
un fel în lumea muritoare,
Ci, numele şi
sinele, poartă ocârmuirea
Pusă-n rostul
Rostului ce ne dă identitatea
Sensului spre Lumină,
şi doar întunericul
Celor „nenumiţiˮ
şi goi, nasc societatea
Singuraticilor
mândrii, căzuţi cu duiumul…
Numai Creatorul ştie numărul căzuţilor,
Ba, chiar şi căderile le văzuse dinainte,
Şi-ale „nevăzuţilor” şi mai apoi, văzuţilor,
Pe care toate din iubire El le făcuse sfinte;
Şi toate cele ştiute şi mai ales neştiute,
Căci Creator fiind El neîncetat crează,
Se mişcă-n spirală spre al lor Părinte
Şi numai virtutea este pavăză şi rază.
O, de-am cunoaşte o clipă nemurirea
Să ştim ce pierdem cei căzuţi în anarhie,
Nicicând nu ne-am mai terfeli iubirea
În noroiul aşternut de semeaţa mândrie.
Mândria este numele oricărei pieire,
De nicăierea vine dar peste tot răcneşte,
Din veşteda părere îşi trage zeciuire
Umplându-l de sine pe cine stăpâneşte.
Părerea de sine viază din şoapte străine,
De la cel ce n-are şi nicicând nu este!
Şi ce-ar putea să aibe cel plin de ruşine
Sau ce-ar putea să fie, cel ce nu iubeşte?
Doar cândva Stăpânul, Atotcreatorul,
Lui Moise proorocul intr-un rug aprins
Îi răspunde cu iubirea care este Adevărul:
„Eu sunt Cel ce Suntˮ, şi sunt necuprins…
Căci peste toate ce voi credeţi că ar fi
Eu îmi aflu nemurirea, cuprinzându-le;
Doar un cuvânt să spun şi toate ar pieri
Cu voi cu toţi în nefiinţă, nimicnicindu-le.
Eu exist desăvârşit şi nu am nici-o lipsă,
Şi sunt Iubire fiitoare ce desăvârşită este,
Numai când se jertfeşte liber şi neatinsă
De vreun calcul, şi doar la celălat priveşte!
Şi Tată fiind, exist doar iubind şi născând
Pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, şi Trei suntem
Într-Unul, şi Unul în Trei, şi desăvârşiţi fiind
Noi împreună fiinţăm, fără nimic să vrem.
Şi pururea dăruindu-ne cu totul Celuilalt,
Avem doar o voinţă şi-o lucrare într-Unul;
Lărgind chipul iubirii creat-am pe “celălalt”,
Aceasta-i iubirea ce n-o cunoaşte mândrul!...
Cel mândru nu ştie a iubi şi nici a stăpâni,
Nu poate ierta, să rabde sau să dăruiască,
Se-ntunecă la suflet şi la trup, iar a sluji
Înseamnă a se mări, nimic ca să jertfească.
Mândria este mama căderilor de orice fel,
E rodul iubirii de sine şi ghimpe al libertăţii,
Iar leacul ei şi mama bunătăţilor ce nu pier,
Este smerenia, cereasca temelie a Vieţii.
Pictor, teolog , Vasile Neguş
