S-au
scris şi s-au spus multe despre artă şi despre ceea ce ar putea să însemne ea,
însă pentru cei ce suntem creştini ortodocşi şi spre folosul tuturor până la
urmă, trebuie să pornim de la realitatea evidentă şi revelată a lumii ca şi
Creaţie a lui Dumnezeu, dar şi a scopului pentru care aceasta a fost creată. Şi
adăugând chiar şi etimologia cuvântului „artă” (din latinescul „ars, artis” –
artă, derivate şi acestea din rădăcina “ar” prezentă în grecescul „ararisco”,
ceea ce înseamnă – a aşeza, a îmbina, a construi, a face…), trebuie să
spunem că arta în adevăratul sens al cuvântului, pentru că se leagă de
capacitatea creativă a omului, nu poate să fie decât un dar de la Dumnezeu din
infinitatea bogăţiei de daruri ce El o are, un dar ce a devenit după căderea în
păcat un mod personalist de a „reaşeza”, de a îndrepta ceva ce s-a „strâmbat”.
Este un dor de a ne reîntoarce de unde am căzut, un dor mereu însetat după
armonia şi frumuseţea Raiului care există încă în sufletul omului, în „chipul”
său! Este un dar oferit omenirii dintr-o iubire părintească infinită,
nemărginită, spre a zidi şi sfinţi simţurile omului şi a le aşeza la locul lor
cuvenit şi statornicit de Dumnezeu. Simţurile sunt cu adevărat “ferestre” ale
sufletului omenesc care pot fi închise sau deschise spre lumea materială
înconjurătoare şi sunt create pentru legătura cu lumea materială, însă prin
legatura profundă şi unitară a trupului cu sufletul său, omul are datoria şi
chemarea sfântă să se ridice deasupra materiei. Lumea a fost creată iconic şi
este plină de mesaje teocentrice ce ne trimit spre Creatorul ei, însemnând că
pe lângă folosul trupesc şi vremelnic, simţurile ne sunt unelte şi ferestre pe
care trebuie să le folosim ca să ne înălţăm cu duhul şi să înţelegem raţiunile
dumnezeieşti din spatele lumii văzute. Altfel rămânem doar nişte biete creaturi
vremelnice, iraţionale, ce devenim cu totul ţărână. Sfântul Maxim
Mărturisitorul, spune că simţurile “adaptează treptat puterile sufletului spre
făptuirea virtuţilor prin perceperea raţiunilor din lucruri, prin care cei ce
privesc spre adevăr, citesc ca prin nişte litere pe Dumnezeu Cuvântul, cum şi
puterile sufletului îndrumează în această direcţie simţurile trupului”. Deci
cele cinci simţuri ale trupului – văzul, auzul, mirosul, gustul şi tactilul –
au fost date omului mai întâi pentru a se putea împărtăşi de bunătatea
darurilor lui Dumnezeu, prin care să-L cunoască pe El şi să înţeleagă marea Lui
iubire faţă de „lume”, şi abia apoi au fost date pentru nevoile trupului
material, adică hrana şi creşterea sănatoasă în viaţa cea vremelnică. În
viziunea Sfinţilor Părinţi, simţurile omului sunt numite “icoane” ale puterii
sufletului, căci fiecare simţ având organul lui este în legătură şi cu o putere
a sufletului, astfel că văzul slujeşte puterii înţelegătoare, adică minţii,
auzul slujeşte puterii cuvântătoare, mirosul puterii irascibile, iar gustul şi
tactilul, puterii poftitoare. Dar dintre toate spune Sf. Vasile cel Mare,
inclusiv oamenii de ştiinţă de astăzi, că vederea este cea mai importantă, omul
primind prin văz 70% din informaţie din lumea înconjurătoare, acesta având “cea
mai vie acuitate în perceperea lucrurilor sensibile”. Deci, am putea spune că
omul devine ceea ce el vede, aude, miroase, gustă şi pipăie, adică ceea ce el
dă voie să intre prin aceste “ferestre”.
Universul văzut este un simbol plin de simboluri în care se face simţită
măreţia lui Dumnezeu, descoperită prin mintea omenească înduhovnicită, este ca
o scară pe care omul poate urca de la cele văzute la cele nevăzute, căci dacă
se foloseşte bine de simţuri prin puterile sale înţelegătoare spiritualizate,
culegând din lucruri feluritele raţiuni şi mută în sine tot ceea ce percepe
simţual, „cunoaşte pe Dumnezeu cel ce s-a ascuns în ele”. Psalmistul David,
descoperă că “cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o
vesteşte tăria”, iar Aristotel spune că, “Dumnezeu, care nu poate fi văzut de
nimeni se vădeşte în lucrurile Sale”, adică făptura strigă “nevrând”, pe
Făcătorul ei. Cu alte cuvinte, pe de o parte, nimeni nu va putea să zică că
dacă pe Dumnezeu nu-l vede înseamnă şi că nu există, iar pe de altă parte,
deducem complexitatea şi măreţia Acestuia, prin a cărui lipsă de orice
obiectivitate palpabilă îşi demonstrează aprioric existenţa. Dar dacă Creaţia,
văzută sau nevăzută, prin calitatea ei unitară intrinsecă şi extrinsecă, ne
duce spre un Dumnezeu „aparent” indefinit, dar atât de viu şi personalist în
manifestare, înseamnă că această lume văzută ca simbol plin de „slavă” şi
sensuri, anticipează şi oferă posibilitatea iconicităţii ei ca legătură şi
imagine la fel de vie, cu Cel a adus-o la viaţă.
Lumea creată este mijlocul de legătură şi “regatul” ultimului creat, adică
regele-om, cu Cel “după chipul şi spre asemănarea” cu care a fost creat, cu
Creatorul său, un Dumnezeu întreit în Persoane ce imprimă egalitar dar nu şi
fiinţial, şi creaturii lui caracterul de persoană dialogică, ca de la „egal la
egal”!...Prima regulă a creativităţii, cuvânt ce vine din latinescul “creare”,
care înseamnă “a zămisli”, “a făuri”, este aceea că creatorul ei îşi reflectă
personalitatea, dar niciodată persoana în totalitatea ei fiinţială, în creaţia
lui. O creaţie este mai mult sau mai puţin „reuşită” în funcţie de desăvârşirea
creatorului, dar este în esenţă după “chipul” acestuia, este imaginea lui
personificatoare vazută în oglindă ca proiecţie tainică a puterii creatoare
adânc înfiptă în taina persoanei. Dar poate fi şi un simbol care emană viaţă şi
sens într-o măsura direct proporţională cu desăvârşirea amintită a
creatorului!...Însă, dacă numai Dumnezeu este desăvârşit atunci singura creaţie
desăvârşita este numai a Lui, iar unei creaţii desăvârşite nu i se mai poate
adăuga nimic şi nici lua, pe când creaţiile omului, el fiind o creatură
nedesăvârşită, finită, dar creată cu potenţă spre desăvârşire veşnică în
legătura harică cu Creatorul său, sunt mereu supuse devenirii sau pieirii. Ceea
ce astăzi pare suficient omului creator, artist, mâine i se vor vedea lipsurile,
şi mai ales creaţiile lui sunt nedesăvârşite, pentru că sunt făcute din ceva
preexistent şi care există independent de puterea lui. Omul neputând să creeze
din nimic ceva obiectiv, el are nevoie de o „materie” creată deja, dar nici
ideile lui nu sunt cu totul ale lui, ci substratul lor îşi au impulsul sub
inspiraţia Creatorului său, sau creaţia lui devine decadentă când este
„sfâşiat” pe interior de cele potrivinice Creatorului. Omul este o creaţie vie
cum “viu este” şi Dumnezeu şi nu este o creaţie inertă, aşa cum sunt
“creaţiile” lui personale. Şi tot ce simte, gândeşte sau „mişcă” el este într-o
legătura harică existenţială şi proniatoare cu Cel ce la creat, şi numai voinţa
lui ţine de liberul arbitru, în rest nu are nimic al lui. Dar Dumnezeu Cel veşnic
crează din veşnicie întru veşnicie, iar cununa creaţiei Lui – omul, fiind o
persoană vie este într-o continuă devenire şi desăvârşire, practic omul este
chemat mereu să se „autocreeze” şi să se automodeleze. Toată viaţa i s-a dat
pentru aceasta, dar numai împreună cu Hristos-Dumnezeu, Creatorul tuturor, omul
va putea ajunge un diamant şlefuit care să stralucească şi pe pământ şi în
veşnicie, din slavă în slavă...
Cu alte cuvinte, putem spune că Dumnezeu ca şi Creator este şi El un “Artist”,
şi când îl crează pe om dupa „chipul” Său îi oferă tot ce are El şi acestuia,
mai puţin fiinţa dumnezeiască. Aceasta înseamnă să creezi cu adevărat, adică să
pui tot ce ai mai bun într-o „operă” artistică ca să devină cât mai „vie” şi
transparentă harului. Dar pe lângă acestea, Dumnezeu îl face pe om şi
după „asemănarea” cu El cât va putea în viaţă, deci are datoria sfântă să
crească toată viaţa “după asemănarea” cu Dumnezeu în toate calităţile
dumnezeieşti primite. Printre acestea se află şi capacitatea de a crea, deci de
a putea fi un veritabil artist după asemănarea cu “Marele Artist”, cu Creatorul
său. Părintele Constantin Galeriu, marele duhovnic, profesor şi teolog, spunea
despre artişti că aceştia “sunt imediat după preoţi ca rang duhovnicesc”,
pentru că ei trebuie să ajungă „preoţi ai creaţiei”, meniţi să „propovăduiască”
şi să descopere frumuseţea Adevărului. Deci, să ne închipuim ce ar rămâne un
preot sacramental dacă prin absurd ar fi dezbrăcat de harul preoţiei dat lui,
de către Hristos prin „punerea mâinilor”? Cu siguranţă, ca şi teolog, ar rămâne
un propovăduitor al cuvântului Evangheliei prin auz, dar nu ar mai rămâne şi un
sfinţitor al sufletelor sau al materiei, şi nici nu va mai putea fi un
„instrument” al Preoţiei lui Hristos şi al harului Sf. Duh ce se coboară
liturgic. Ar rămâne doar un teolog atâta timp cât se va ruga după „chipul şi
asemănarea” cu Dumnezeu, adică ar ramane un propovăduitor al Evangheliei pentru
urechile ce „vor vrea să audă” şi ochii ce „vor vrea să vadă”. Iar artistul, ca
preot al creaţiei, trebuie să fie şi el profund ancorat în trăirea Evangheliei
plină de sens, creativitate şi „imagini” ziditoare, şi să devină un
„propovăduitor” al Adevărului, mai ales prin sunet şi imagine, pentru auz şi
vedere. Scriptura spune că credinţa „vine mai întai prin auz iar auzul prin
vestirea cuvântului”, iar în alt loc, spune că Sf. Ap. Ioan a propovăduit: „ce
era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi
mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii...” Deci mai întâi, Adevărul
care este Hristos-Dumnezeu se descoperă prin auz şi prin văz iar văzul este cel
mai important, însă trebuie ca să mijlocească neapărat şi harul Sf. Duh, altfel
rămânem „surzi”, deşi auzim, sau „orbi”, deşi vedem. Artistul a cărui artă zideşte
mai este numit şi „preot al creaţiei” pentru că deşi nu are harul Preoţiei de a
sfinţi, ca stare specifică preoţiei sacramentale, acestuia nu-i lipseşte totuşi
puterea de a propovădui, de a schimba sau chiar sfinţi sufletele celor din jur
prin arta sa, atâta timp cât rămâne un „ucenic” smerit al unicului „Maestru” şi
Artist, care este Dumnezeu. Deci, dacă are şansa fericită de a fi şi botezat
întru Hristos-Dumnezeu, el devine „preot împărătesc” aşa cum sunt toţi cei
botezaţi, şi în acelaşi timp deschizându-i-se larg „uşa” prin energiile
necreate ale harului, el are şansa să devină şi un adevărat preot al creaţiei!
Alegerea ne aparţine, dar fiecare om având pus în „chip” darul creativităţii,
prin strădanie sfântă poate ajunge un viu creator şi chiar „teolog” prin arta
sa. Prin excelenţă, pictorul bisericesc aceasta trebuie să fie, un adevărat
„teolog al imaginii” dar şi al trăirii, un teolog al simbolurilor şi semnelor
sfinte, ce încearcă să transpună dogma revelaţiei dumnezeieşti prin intermediul
mijloacelor artistice. Ceea ce înseamnă că şi el sfinţeşte pe cei din jur prin
simţurile lor, atâta timp cât mesajul lui artistic este plin de sens, ce duce
către Dumnezeu prin Dumnezeu.
În concepţia bizantină arta nu mai este considerată un mijloc de a reproduce şi
de a reprezenta; arta trebuie să transceandă total sensibilul şi inteligibilul,
ea trebuie să pună în mişcare sufletul, să devină obiect de ,,contemplaţie”.
Pictura, sculptura şi muzica bizantină nu aspiră să copieze, ci să se apropie
de „idee” şi să patrundă în lumea divinităţii, creindu-se un ideal artistic în
care domină contradicţia dintre corp şi spirit, dintre lumea sensibilă şi cea
suprasensibilă, toate acestea având mai întâi un scop teologic, şi spre
deosebire de antici, care glorificau frumueseţea fizică a corpului uman, arta
bizantină glorifică frumuseţea spirituală a omului. Sfântul Clement
Alexandrinul, spune că lumea poate fi comparată cu o “operă de artă perfectă a
lui Dumnezeu”, iar Sf. Vasile cel Mare, pomeneşte de “regulile artei” ca fiind
specifice numai frumosului adevărat, căci el spune: “Dumnezeu priveşte ca
frumos tot ceea ce este făcut după toate regulile artei şi ceea ce concură spre
un scop util”. Sfinţii Părinţi arată că principala caracteristică a frumuseţii
creaţiei este armonia, care se descoperă ca ordine, măsură, echilibru,
proporţionalitate, unitate constructivă, rigoare compoziţională, acord al
puterilor, şi că toate acestea nu pot fi întâmplătoare, un rezultat al
hazardului, ci sunt opera unui Împărat şi Creator a toate. Deci a vorbi despre
ceea ce este arta şi care ar trebui să fie rostul ei, trebuie doar să privim şi
să învăţăm de la Creator, Cel ce este Frumosul Absolut, frumosul fiind
splendoarea Adevărului, pentru că nu poate fi vorba de artă acolo unde nu se
porneşte de la această perspectivă plină de sensuri, arta prin definiţia ei
supremă fiind, “cea care afirmă şi exprimă Adevărul”. Şi în nimic din Creaţie
frumosul nu se descoperă mai plenar ca în om, cel creat “frumos” după chipul
lui Dumnezeu, întreit în Persoane, Cel ce este izvorul însuşi al frumosului şi
al oricărui bine. Dealtfel, Dumnezeu fiind numit în multe feluri, printre care
„Frumosul Absolut” sau „Binele Absolut”, înseamnă că acestea două sunt unul şi
acelaşi, deci rostul omului este şi acela de a “creşte” frumos prin frumos, de
a deveni bun făcând binele, zidind frumosul ca dătător de viaţă prin artă,
adăpându-se neîncetat din izvorul Frumosului Absolut.
Totuşi, trebuie să vedem că „frumuseţea dumnezeiască” are pentru creaţie un
caracter arhetipal, astfel încât, între Dumnezeu şi lume, între Frumosul divin
şi frumuseţea cosmosului, se instituie un raport de la cauză la efect, fiind o
frumuseţe Arhetipală incognoscibilă. Dar în Persoana lui Hristos ca Dumnezeu
întrupat este ipostaziat Adevărul, adică şi Frumosul, şi „cel ce îl vede pe El
vede şi pe Tatăl”, deci „vede” Frumosul Absolut. Cu alte cuvinte, orice
frumuseţe ce începe şi se termină cu Hristos, este una din chipurile acestei
Întrupări iar “vederea” Tatălui, a Frumosului, va trece totdeauna prin Hristos
şi va veni prin Hristos în mod desăvârşit. Dar deşi, El este modul absolut prin
care Dumnezeu ni s-a făcut accesibil, devenind unul unul ca noi în afară de
păcat, încă dinainte de El şi chiar şi după, Dumnezeu ni s-a făcut şi se face mereu
accesibil, transcendent fiind, prin semne şi simboluri sfinte. Iată care
trebuie să fie înţelegerea şi menirea unui artist, când vrea să “vorbească”
prin arta lui despre frumos, despre bine şi despre ceea ce poate deveni cu
adevărat printr-un mijloc plastic de exprimare, ceea ce ar trebui să se cheme
artă sau în sens mai larg, cultură arhetipală. Cultura adevărată, nascută din
„cult”, când îşi regăseşte originile liturgice de căutare a Unicului Frumos şi
Unicului Bun, poate deveni o „icoană” a Împărăţiei Cerurilor, iar un creator,
un artist, ce se raportează numai la Adevar, devine preot al Sacerdoţiului
universal în a cărui creaţie Hristos se manifestă pe măsura purităţii potirului
Său. Cultura poate să se întâlnească deci cu liturghia integrându-se în liturghia
cosmică, atunci când prin ştiinţă, gândire, artă, activitate socială, se cântă
Numele lui Dumnezeu, iar operele de artă devin slujitoare şi conducătoare spre
„Împărăţie”. Ortodoxia are cea mai înaltă şi cuprinzătoare viziune a frumuseţii
spirituale. Frumosul artistic îl ajută atât pe autor cât şi pe contemplatorul
artei sale, să înainteze spre Dumnezeu participând astfel la întărirea
efortului omenesc în urcuşul său duhovnicesc în virtute, până la mântuire.
Înseamnă că, manifestarea Frumuseţii se înscrie întru-un ciclu complet:
frumuseţea dumnezeiască iradiază şi naşte frumuseţea omului, iar omul prin
creaţia sa artistică-sacerdotală, reflectă lumina Frumuseţii necreate, sfinţit
fiind de harul Duhului Frumuseţii şi sfinţind la rândul său pământul deodată cu
preaslăvirea Numelui lui Dumnezeu. Iar în acest circuit, în care energiile
divine necreate lucrează permanent, frumosul creaţiei umane reprezintă un
moment al epectazei omului în infinitatea luminii Frumuseţii dumnezeieşti.....
aici am ramas
Revelaţia lui Dumnezeu nu este o acţiune unilaterală a Lui asupra omului; ea
presupune neapărat co-operarea omului, pe care îl invită, nu la pasivitate, ci
la un efort activ de cunoaştere şi pătrundere. De vreme ce omul este creat după
chipul lui Dumnezeu, creaţia omului ca act de colaborare cu Dumnezeu, nu are
preţ decât în măsura în care poartă şi împlineşte planul divin, prin unirea
voinţei lui cu voinţa divină. Un lucru fără conţinut sofianic este plat şi
absurd iar idealul fără obiect, este orb şi neînsemnat. Din punct de vedere
sofiologic e evident faptul că arta abstractă („ab-trahere” – extrasa din real)
se exercită păgubitor asupra „sophiei”, a cărei destinaţie a fost schimbată,
care s-a abătut de la menirea sa şi care este pervertită în însăşi esenţa ei în
relaţia cu realul. Fapt care o lipseşte de finalitatea sa şi o face cu
neputinţă de descifrat, deoarece este o „sophia” care şi-a pierdut corpul,
astfel, ea nu mai este decât o simplă vrajă a clipei. Arta abstractă se
exercită asupra „curcubeului” retras din contextul său cosmic. Spectrul său
solar poate fi admirat, analizat, culorile sale pot varia la nesfârşit, dar el
nu mai uneşte cerul cu pământul, nu spune nimic despre ceea ce este esenţial în
om. Însă, curcubeul nu este deloc un joc de culori, nici un obiect estetic după
Sf. Scriptură, el este marele simbol al legământului dintre Dumnezeu şi om. În
iconografie, curcubeul susţine trupul lui Hristos Pantocrator, în timpul
venirii Sale pline de slavă. Abstractizarea retează vibraţiile luminoase ale
izvorului lor, adică al izvorului răsăritului liturgic. Ce poate ea releva
omului care se roagă şi care se închină în faţa sclipirii fulgeratoare a
chipului dumnezeiesc, spunând: “Întru Lumina Ta vom vedea lumina”? Frumosul nu
este doar ceea ce place; mai mult decât o sărbătoare a ochilor, el hrăneşte şi
luminează duhul.
Expoziţiile de astăzi, arată că formele moderne abstractizate nu-şi
supravieţuiesc. Cu cât forma este mai goală de conţinut raţional, cu atât e mai
nelimitată în combinaţii. “Nelimitatul” expresiilor artei abstracte arată
îngustarea, limitarea sufletului, deoarece limitatul în marginile lumii
închise, nu transcende nimic. Dimpotrivă, nemărginitul divin, ia mereu singura
şi unica formă, a Întruparii: “Prin firea Ta, eşti fără de margini, dar Tu,
Doamne, ai vrut să Te cuprinzi în vălul cărnii”. În unicul chip al lui Hristos,
Dumnezeu este prezent şi odată cu El întreaga fire umană. În arta abstractă, ca
un plus de materie, formele şi-au pierdut conţinutul transcendent, arta tinde spre
absolut dar pleacă dintr-un gol; elanul ei nu ia nimic cu sine din această
lume, nici o părticică din „carnea” sa. E o artă ermetică de ritmuri atipice,
în care subiectul este subiectivitatea ezoterică şi cerebrală a artistului,
jocurile inconştientului său. El crează o lume a sa în care nimeni altul nu
intră din lipsa unei căi de acces, sau care se reduce la un efemer foc de
artificii! La capătul celălalt, marea artă figurativă ne oferă viziunea
transfigurantă a maeştrilor. Ea cuprinde “sophia” pământească în armonia celor
două laturi ale sale, reală şi ideală, o cântă şi zideşte „templul sofianic”.
Dar, pentru a deveni receptacol al Frumuseţii divine aceasta trebuie să se
deschidă în mod conştient, prin credinţa şi sfinţenia sufletului, în faţa
luminii dumnezeieşti, a Înţelepeciunii necreate. Pentru a vedea Frumuseţea,
pentru a fi atins de strălucirea-i harică, trebuie ca printr-o transcendenţă,
printr-o depăşire a sensibilului şi inteligibilului, să treci prin uşile
tainice ale Templului: aceasta este ICOANA. Prin valoarea sa de simbol, icoana
depăşeşte arta dar o şi explică. Putem admira fără rezerve operele marilor
maeştri din toate timpurile şi să le considerăm o culme a artei, însă icoana va
avea un loc aparte aşa cum Sf. Scriptură se va pune deasupra literaturii şi
poeziei universale. Mai mult decât o operă de artă, icoana face apel la arta
care permite trecerea de la vizibil la invizibil. Structurile ei, foarte
rafinate merg în această direcţie iar sentimentele pioase ale artistului nu
sunt îndeajuns să o facă sacră. O artă devine sacră, sfântă adică, ziditoare şi
plină de sensuri, numai atunci când percepţia duhovnicească se întrupează în
forme, când acestea îi reflectă strălucirea. Teofanică, semn văzut al
nevăzutului, prin elementul transcendent care se află în ea, icoana depăşeşte
pe pictor, cât şi pe cel care o priveşte, iar absenţa realismului, o
caracteristică a acestei arte, scoate în evidenţă procesul de spiritualizare.
Sfântul Vasile cel Mare precizează: „Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz,
pictura arată în tăcere prin imagine”, iar mai departe, Sfântul Damaschin
desăvârşeşte şi spune, că „ceea ce Scriptura este pentru auz, aceea este icoana
pentru vedere, şi cu nimic mai prejos de aceasta”, şi adaugă mai departe: „Prin
icoană ne sfinţim vederea, iar prin cuvânt auzul”.
Biserica noastră Ortodoxă a păstrat și a continuat neschimbată tradiția artei
iconografice, așa cum a păstrat și tradiția imnografiei, a muzicii și a
arhitecturii. Și spunând neschimbată, înțelegem că nu i-a îngăduit să decadă de
la caracterul său duhovnicesc, așa încât să dea naștere unor opere carnale și
laice, după cum s-a întâmplat în biserica apuseană. Așa-numita şi renumita
„renaștere” în Italia, a fost de fapt renașterea idolatriei, adică a cultului
omului trupesc care nu cunoaște ce este frumusețea duhovnicească. Artiștii care
au lucrat de-a lungul renașterii erau în cea mai mare parte oameni lipsiți de
simțire religioasă, majoritatea fără credința drept-maritoare, care abordau
temele religioase doar ca un prilej pentru a-și dovedi măiestria în cele ce țin
de naturalețe și arta carnală. Italienii înșiși recunosc aceasta cu privire la
marii lor artiști, din moment ce au drept icoane făcătoare de minuni doar pe
cele vechi bizantine, care s-au găsit în țara lor. Iar celor care nu au
credință în inima lor, le plac tocmai aceste opere carnale și lipsite de duh,
fiindcă trupul admiră trupul și nu vrea să vadă lucruri duhovnicești, nici nu
le poate simți. Prin contradicţie, oamenii care au simțit dulceața credinței,
aceștia nu găsesc nimic de esență în operele care au fost create și încă sunt
create pentru a arăta măiestria deșartă a unuia sau a altui pictor, sau a lumii
trecătoare, explicate ca fiind „estetice”.
Prezenţa raţiunilor lui Dumnezeu în Creaţie, din toate lucrurile Sale,
transformă lumea într-un mesaj simbolic lăsat oamenilor. Şi dacă suntem atenţi
la ceea ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, aflăm că acest mesaj are un scop
precis, căci spune: „pentru a fi mărturie vie existenţei Sale, astfel încât
oamenii să afle mai uşor calea spre Dumnezeu, şi pentru ca nici un necredincios
să nu aibă ca scuză faptul că nu a ştiut de existenţa lui Dumnezeu si de voia
Lui”. Omul a fost plasat într-un mediu eminamente simbolic. De aceea spune
părintele Stăniloae: „Dumnezeu creând lucrurile ca plasticizări şi
sensibilizări ale raţiunilor Sale, a dat totodată omului raţiunea ca organ de
cunoaştere a lor”. Adam, el însuşi chip a lui Dumnezeu, demonstrează
capacitatea umană de a recunoaşte raţiunile lui Dumnezeu din lucruri. Prin
numele ce le dă animalelor, primul om arată puterea de a recunoaşte esenţele
nominale. Contemplând imaginile naturale ale lumii create, Adam vede semnătura
divină şi astfel poate atribui fiecărei fiinţe numele esenţei transcendente.
Artistul trebuie mereu să ia aminte la cuvintele cărţilor sfinte, a imnelor
liturgice, la vieţile sfinţilor, la cuvintele acatistierelor şi a îndemnurilor
duhovnicilor, cuvinte care devin imagini ce vor îndeplini rolul de „trimitere”
spre cel reprezentat. Iar rolul mare de „trimitere” îl are simbolul, pe care
însuşi Dumnezeu la folosit de la creaţia lumii şi îl foloseşte mereu până la
sfârşitul ei, deoarece de la cădere, păcatul omenesc a rupt legătura directă a
omului cu Dumnezeu, însă niciodată definitiv. Acum trăim vremea în care
raţiunile curate puse de El în lucruri sunt acoperite de văl, „căci acum vedem
ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în
parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu”, spune
Sf. Apostol Pavel. Şi dacă, cum ne spune tot el, „litera ucide iar duhul face
viu”, înseamnă că a rămâne doar la literă, doar la teorie sau la ceea ce se
vede numai simţual în această lume, fără ca să vrem să fim în stare să dăm la o
parte „vălul” ei şi să aflăm „duhul” ei, adică rostul şi spiritualitatea ei,
înseamnă că ne „ucidem” singuri avântul ontologic si viaţa din noi. Materia nu
este altceva decât „plasticizarea raţiunilor” lui Dumnezeu puse în ea, şi fără
a da la o parte forma ei aparent amorfă, vom rămâne doar la „literă” şi aceasta
ne va ucide spiritul, trăind în abstract. O mare greşeală a artistului de
astăzi şi dintotdeauna, care îl face chiar să-şi trădeze marea lui chemare de
„preot al creaţiei”, este negarea posibilităţii principale de exprimare prin imagini
a Tainelor Întrupării, şi în general, a conţinutului Adevărului exprimat în
Evanghelii, ca fiind viziunea desăvârşită asupra lumii pe care o şi implică.
Această atitudine a fost susţinută de către artiştii care au refuzat să admită
posibilitatea exprimării prin imagine a misterelor creştine.
Mult mai târziu, în secolul al VIII-lea, Sfântul Ioan Damaschin va spune că
prin imagini se pot exprima mai multe decât prin cuvinte: ,,dacă un păgân se
apropie de tine şi-ţi cere să-ţi arăţi credinţa pe care o ai, du-l în Biserică
să privească imaginile sfinte”. Pe de altă parte, limbajul imaginilor era
necesar şi pentru scopuri didactice, astfel, Sfântul Grigorie cel Mare, afirmă:
,,în sfintele locaşuri se folosesc imagini pentru ca aceia care nu cunosc scrierea
să poată citi vorba pe pereţi, ceea ce nu sunt în măsură să zidească în cărţi”.
Era dificil, în perioada creştină primară, găsirea unei forme artistice
adecvate conţinutului intens spiritualizat, al noii religii, care trebuia
exprimat, vizualizat. Acceptând imaginea, artiştii creştini ştiau foarte bine
că nu orice imagine serveşte acestui obiectiv iar acest proces de căutări va
dura multe secole. Recursul la imagini, la simbolurile adoptate şi adaptate de
misiunea specială a artei creştine, de a vorbi pământenilor despre cele
nepământene, imaginile simbolice au apărut vechilor artişti creştini ca o
soluţie de depăşire a impasului creat, adică refuzul noului conţinut de a se
lăsa exprimat prin formele artistice existente în primele secole. Frecvente în
imaginile creştine din secolele primare, simbolurile devin tot mai rare odată
cu trecerea timpului. Adevăraţii artişti creştini se vor angaja pe calea
anevoioasă de reconturare a formelor artistice spre a le „constrânge” să
explice plenar adevărul şi conţinutul religiei creştine. Acest obiectiv nu va
fi deloc simplu, pentru că presupune împletirea a două deziderate aparent
ireconciliabile: pe de o parte recursul la imagini directe pentru a se exprima
revelaţia divină în realitatea sa istorică, iar pe de altă parte imperativul
renunţărilor la transpunerile realiste şi la valorile naturaliste, dat fiind că
rostul artei creştine era de a îndrepta gândirea credinciosului, nu spre
plăcerile lumeşti, ci către Împărăţia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte obiectivul
artei creştine era să diminueze ataşamentul exclusiv al omului faţă de
realitatea pământească, folosindu-se chiar de formele acestei realităţi.
Sfântul Dionisie Areopagitul afirmă, în acord cu întreaga literatură patristică
ulterioară, că ,,cele ce se văd sunt imagini clare ale lucrurilor invizible”,
totuşi fiind vorba de simbouri, el precizează de asemenea că: ,,Dumnezeu nu
este identic cu ele aşa cum nici omul nu este identic cu propria sa imagine”.
Ţine de condescendenţa divinităţii faptul că, ,,prin mijlocirea vălurilor
sfinte, în cuvintele Scripturii şi în tradiţiile ierarhice, aceasta îmbracă
adevărurile spirituale în termeni luaţi din lumea existenţei, înveşmântând în
chipuri şi forme, imagini şi cuvinte, cele ce sunt fără chip şi fără formă”.
Dar deşi imaginea şi cuvântul sunt două firi diferite şi în acelaşi timp
apropiate, dependente, contopirea cuvântului cu imaginea generează pagini
nesfârşite de idei, care devin punţi de comunicare cu sfera divină. Freamătul
şi neliniştea marilor artişti, teologi, literaţi, muzicieni, a fost şi este
permanenta căutare a izvorului de „apă vie”, adică reformularea limbajului deja
depăşit şi adaptarea prin cuvinte, imagini, sunete, în contemporaneitate,
scopul fiind aportul în modelarea spirituală şi culturală a omului, în încercarea
de a face o lume mai frumoasa si mai buna.
Părintele Dumitru Stăniloae, vede „cuvântul” ca fiind cuprins în „trupul”
limbajului iubirii, în esenţa sa dialogală, în sensul „primordial” al
comunicării Persoanei orientate spre Comuniune. Înţelesul primordial al
cuvântului e acela de manifestare a unei persoane către alta, în ceea ce nu
este realitate fizică, identică cu lumea lucrurilor, ci subiect spiritual.
Cuvântul e mijlocul principal şi nelipsit al oricărei comunicări între persoane
şi presupune totdeauna o relaţie, cel puţin între două persoane. El e dialog
chiar când o persoană tace, căci şi prin tăcere antrenează şi susţine cuvântul
celeilalte. Astfel, cuvântul exprimă în primul rând o intenţionalitate spre
comuniune, un act de exprimare a persoanei şi de împărtăşire a unei atitudini
în vederea comuniunii. Pentru că cuvântul exterior porneşte din cuvântul
interior, acesta îşi gaseşte împlinirea dialogală prelungindu-se în exterior.
Persoana e „cuvânt”, cuvânt provocator, deşteptător spre o altă persoană prin
atragerea ei în comuniune”. Limbajul biblic-creştin presupune o cuprindere
reciprocă între cuvânt şi act, între cuvânt şi imagine. Astfel cuvântul
împrumută din caracterul actului, devine cuvânt cu putere. Actul devine la
rândul său purtător de semnificaţii, dialogic, cuvântător. Cuvântul capătă un
caracter pictural-iconic, iar imaginea este adresativă, gestică şi
„cuvântătoare”, încărcată de sensuri. Este o raţionalitate plasticizată în
limbaj, arată Părintele D. Stăniloae. Acţiunea complementară şi interpenetrarea
cuvântului şi a actului, a cuvântului şi imaginii, caracterizează limbajul
iconic. Cuvântul e o „icoană” a actului relaţional, vehicul al comunicării,
căci în cuvânt se întâlneşte adresarea cu răspunsul. „Cuvântul şi imaginea sunt
interioare unul altuia”, atâta doar că în cuvânt predomină sensul, iar în
imagine forma, dar nici sensul nu exclude forma, nici forma nu e lipsită de
sens, iar cuvintele sunt „icoane” ale lucrurilor, zice patriarhul
Nichifor Mărturisitorul”. În cuvântarea sa, privind martiriul Sfântului
Varlaam, Sfântul Vasile cel Mare atribuie picturii o putere mai mare decât
cuvântului: ,,o, pictori vestiţi ai marilor isprăvi ale luptătorilor,
împodobiţi cu culorile artei voastre pe cel încununat, descris atât de întunecat
de mine. Să plec învins de icoana pe care o veţi face faptelor vitejeşti ale
mucenicului. Să văd zugrăvit pe icoana voastră mai strălucitor pe luptător …să
fie zugravit pe icoană şi Hristos, Întâistătătorul luptelor”...Mai mult,
icoanele spre exemplu, prevalează asupra cuvintelor scrise, pentru că cele din
urmă ne mişcă numai auzul, pe când cele dintâi atrag şi privirea; cele din urmă
ne oferă repede cunoaşterea celor în cauză, dar cele dintâi şi mai repede, dat
fiind că privirea e mai rapidă şi mai convingătoare decât auzul, încât ceea ce
se aude e sub nivelul a ceea ce se vede. Şi pe cele învăţate de noi prin auz le
fură cu vremea uitarea şi le întrerupe şi le întunecă, pe când cele ce sunt
aduse în faţa privirii se întipăresc mai durabil în suflete şi se depozitează
prin percepţiile celor sensibile în părţile afective, si sunt superioare
acelora pentru că învaţă şi pe cei înţelepţi şi pe cei simpli.
De mare importanţă e necesitatea cunoaşterii deosebirilor existente între arta
profană şi arta sacră, domeniu căreia îi aparţine şi icoana. În arta profană,
opera originală şi de valoare reflectă personalitatea artistului. Ea este
într-un anume fel o încercare de materializare a gândirii şi a viziunii sale cu
privire la lume. O recunoaştere a publicului implică creaţii noi, iar efortul
artistului tinde în mod constant spre inovaţie şi depăşire. Iconograful însă,
îşi hrăneşte arta din Tradiţie şi din învăţătura Bisericii. Personalitatea lui
trebuie să eclipseze în faţa personajului reprezentat. Atitudinea cuvenită este
cea pe care a avut-o Sfântul Ioan Botezatorul: ,,trebuie ca El să crească şi eu
să mă micşorez”, o atitudine deplină întru smerenie. Luând în consideraţie
această atitudine, un artist adevărat, luând seama asupra evidenţei prezenţei
dumnezeieşti în creaţie şi la scopul pentru care aceasta a fost adusă la
existenţă, va trebui ca intenţia lui personală, egocentrică şi golită de sens,
s-o scadă cât mai mult, pentru ca găsind acest „loc gol”, Dumnezeu să poată să
se sălăşluiască şi să transfigureze atât sufletul lui, cât şi al celor ce
beneficiază de arta lui. Artistul care nu „trece prin cruce” arta lui, nu va
reuşi niciodată să zidească pe ceilalţi, dimpotrivă, lipsită de sens, poate
chiar fiind decadentă, presupusa „artă” va face şi mai mult rău, sau cel puţin,
va fi doar o pierdere de timp, iar timpul nu „înseamnă bani”, ci mântuire.
Vrând-nevrând, suntem contemporanii secularizării, care poartă diferite haine
în funcţie de locul geografic, statutul social sau zona spirituală căreia îi aparţinem.
Cu greu putem crede că “ochiul” nostru nu a fost întunecat într-un fel sau
altul de explozia imagistică şi imaginară a secolului pe care îl trăim. De
aceea, pentru al vedea pe Dumnezeu putem învăţa din asceza icoanei. Mai
întâi trebuie să ne golim mintea de conţinuturile idolatre. Dar se pune
întrebarea, cum vom cunoaşte cui ne închinăm şi dacă suntem idolatrii sau nu?
Prin deasa revenire la imaginile iconice, dublată de renunţarea voită la alte
imagini, ele se vor întipări mai întâi în imaginaţie şi mai apoi în cele mai
“ascunse” unghere ale sufletului nostru. Nu vom mai putea suprapune – şi acesta
este testul - atunci cu uşurinţă peste imaginea caldă a “Celui ce este”,
imaginile “celor ce nu sunt”, decât abur şi “vânare de vânt”. Întruchiparea ideală
a simbolului este icoana, acest obiect sacru care permite cerului să se
manifeste în lumea vizibilă. Credinţa creştină exclude caracterul muzeal,
amorf, al unei religiozităţi aniconice. Singura noastră problemă rămâne
deprinderea unei raportări adecvate atât la icoană, în special, cât şi la
întreg „universul liturgic” în general. De aceea, o artă adevărată, nu va putea
descoperi niciodată nevăzutul ceresc, raţiunile dumnezeieşti şi scopul creaţiei
prin mijloacele esteticii realiste, ci numai folosindu-se de simboluri, de
procedee ale artei transfiguratoare, va putea da la o parte câtuşi de puţin
„vălul” înceţoşat, pus pe realităţile lumii spirituale de la căderea în păcat.
Legătura dintre semne şi simboluri este una de substanţă. Ele sunt semnalate ca
sinonime, semnele având calitate simbolică iar simbolurile fiind semne ale unei
prezenţe mai înalte. Dacă semnele sunt rezultatul unor intervenţii directe,
deci „accidentale” din partea lui Dumnezeu, simbolurile perpetuează în timp
aceste intervenţii. Mântuitorul Iisus Hristos în întreaga Sa operă de mântuire,
s-a folosit şi se foloseşte atât de semne cât şi de imagini simbolice. Remarcăm
totuşi că atât semnul cât şi simbolul au calitatea de intermediar, de mediator.
Realitatea ultimă nu este semnul sau simbolul, ci ea este doar semnificată de
acestea. Ne-am putea întreba atunci: la ce bun semnele şi simbolurile dacă ele
tot nu sunt ceea ce ne interesează, adică realitatea ultimă? Credem că nu vom
greşi faţă de nimeni dacă la aceasta vom răspunde şi vom repeta prin glasul
înţeleptului Pavel: “Căci acum vedem prin oglindă, ca în ghicitură; dar atunci,
faţă către faţă. Acum cunosc în parte; atunci însă deplin voi cunoaşte aşa cum
şi eu deplin sunt cunoscut” sau, “pe cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu
le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor
ce-L iubesc”...
Cunoaşterea deplină aparţine numai lui Dumnezeu şi ea este veşnică şi
nemasurată. În cazul nostru putem vorbi despre deplinătate, însă la un alt
nivel, dar şi despre lipsa acesteia. Realitatea însăşi a condiţiei umane
actuale nu ne permite decât o cunoaştere parţială a lui Dumnezeu. Faţă de ceea
ce este posibil acum, veacul viitor este situat la nivelul deplinătăţii. De
aceea, mijloacele prin care noi apreciem prezenţa lui Dumnezeu acum sunt
semnele şi simbolurile. Coerent şi corect sau degradant şi infantil, funcţia
simbolului rămâne aceeaşi, şi anume, de a valoriza un obiect sau un act, de a-l
transforma în altceva decât reprezintă el în experienţa obişnuită. Simbolul
este astfel mărturia vizibilă a unei realităţi spirituale superioare
invizibile. Simbolul prelungeşte în timp hierofania iniţială (care are caracter
accidental) şi continuă procesul de hierofanizare, adică reveleazã - prin
locul, forma sau utilitatea sa - o realitate sacră pe care nici o altă
manifestare nu ar fi în măsură să o arate. Simbolul este însoţit întotdeauna de
un sens, chiar dacă nu este înţeles corect de la început. Desfiinţarea sensului
originar al simbolurilor sacre a condus lumea la înlocuirea lor cu idolii
fanteziei omeneşti, care au purtat mai ales de la „renaştere” încoace, numele
diverselor ideologii şi plăceri trecătoare. La sfârşitul criticii simbolismului
sacru, în pustiul unui început de drum, odată hotărâţi să părăsim „Egiptul”
celor trei secole de critică filosofică, putem afirma eliberaţi de orice
constrângere că: “realitatea absolută este singurul obiect demn de spiritul
nostru iar adevărata patrie a inteligenţei este Infinitul”.
Întreaga viaţă a omului credincios se întemeiază pe frumos şi bine, iar cei ce
vor împlini poruncile Domnului vor împărăţi împreună cu El şi se vor bucura de
frumuseţile Sale în veşnicie: „Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii;
umplea-ma-vei de veselie cu faţa Ta, şi la dreapta Ta de „frumuseţi veşnice” mă
vei sătura”, spune psalmistul. Iar Biserica răspunde dorului după Raiul pierdut
în societatea modernă, propunând omului contemporan mântuirea, nu într-o formă
uscată, descarnată, acrită de o învăţătură moralizatoare, ci propovăduind
mântuirea prin frumuseţe; acea frumuseţe plenară, la care se ajunge prin
sfinţenia vieţii trăite în Hristos. Umanitatea legată tainic de întreaga
Creaţie, devine tot mai depărtată de originile şi sensurile ei, în care
“frumosul” ce-l propune este rodul unei pseudo-frumuseţi, deoarece civilizaţia
a deplasat centrul de interes al omului, de la Dumnezeu şi credinţă, la
ratiunea autonomă şi ştiinţă, şi astfel frumosul a devenit o marfă oarecare a
societăţii de consum. Omul devine un instrument de producţie, valoarea lui esenţială
ajungând să constea nu în persoana, ci în funcţia lui. Viaţa omului este
dominată de fals, de surogat, dar şi de o fărâmiţare care duce la o
descompunere a tuturor domeniilor. Acest fapt determină pierderea echilibrului
spiritual şi fizic, şi la căutarea „paradisurilor artificiale” până şi în
droguri. Omenirea pe care o observăm şi pe care o reprezentăm ni se pare a fi o
omenire casată, casată în primul rând în fiecare dintre noi. Iată-ne «cu fundul
în sus» şi lipsiţi de un centru pacificator, separaţi în noi înşine şi separaţi
între noi.” Or, în lumea zilelor noastre, tocmai acest om spart şi divizat în
el însuşi, trece drept „măsură a tuturor lucrurilor”. Această postură înaltă
coincide însă, paradoxal – după cum notează A. Schmemann –, cu o deformare a
vocaţiei omului şi a planului lui Dumnezeu faţă de el. Epoca este
antropocentrică, dar omul – centrul ei – apare ca fiind neînsemnat şi micşorat.
Omul autonom din cultura umanismului nostru contemporan a refuzat asemănarea cu
Prototipul său, neacceptând chipul slavei pe care trupul smerit al lui Hristos
îl revelează. Civilizaţia noastră a debutat prin refuzul acestui chip al slavei
negrăite; ea a început cu ceea ce am putea numi, prin analogie teologică, o „a
doua cădere”. Mutilându-şi natura, omul a denaturat ierarhia fiinţei,
denaturând astfel rolul său în raport cu lumea înconjurătoare, şi în loc să se
supună voinţei divine, el s-a subordonat naturii materiale pe care era chemat
să o domine. Refuzându-L pe Dumnezeu-Creatorul şi declarându-se el însuşi
„creator” şi mare „artist”, omul îşi creează alţi zei, mai avizi de victime
omeneşti decât erau zeii păgâni. Pe plan spiritual, lupta făţişă sau ascunsă
împotriva lui Dumnezeu, determină ca reacţie, credinţa; fărâmiţarea şi
descompunerea generează căutarea unităţii; falsul şi artificialul – căutarea
autenticităţii. Atunci când, în această lume în descompunere, se pune problema
de a ştii cum, de ce, în cine şi în ce putem crede, omul caută deja sensul
propriei sale existenţe. În faţa tuturor acestor provocări, arta adevărată
rămâne şi ar trebui să fie, ceea ce a fost dintotdeauna, adică un vehicol al
harului, dar şi virtute creatoare după modelul Prototipului. O contemplare a
lumii impregnate de har, luminată din interior şi menită să releve prezenţa lui
Dumnezeu îndărătul oricărei fiinţe, lucru sau obiect, ca apoi să ne „trimită”
şi mai încărcaţi de lumină, şi mai plini de dorinţă, spre „asemănarea” cu
Arhetipul, adică cu Hristos-Dumnezeu, adică cu Însăsi Sfânta Treime . Aceasta
este funcţia artei...
Pictor, teolog, VASILE NEGUŞ
