Dintru început bărbatul fost-a zămislit
Atât de singur, că nimeni nu-i era potrivit
Să-i fie ajutor, cum însăşi Creatorul spune,
Decât un altul să-i umple adânca genune,
Cu dulce şi răcoros izvor de ape liniştite
Izvorând din altă inimă ce ştie să-l asculte,
Pe-acela spre care ea mereu va fi atrasă,
Numindu-se „Evaˮ sau cea care dă viaţă!...
Iară bărbatul, Adam, cu nume de ţărână,
Primul creat, apoi femeia, adâncă fântână
Vie-răcoritoare, doar împreună prin iubire
Pot împleti inelul omului întreg, ce-i aţintire
Spre falnicul destin dumnezeiesc şi veşnic.
Dar…nedesăvârşiţi fiind, ei cad vremelnic,
Prin femeie intră moartea şi toată durerea,
Dar tot femeia, Fecioara, va renaşte Viaţa.
Astfel, femeia devine şi moarte şi viaţă,
Şi slabă precum pare ea lumea o înalţă,
Prin Maica Sfântă ce naşte pe Mesia
Sau când devine mamă dăinuind familia.
O, mamă dulce, ce eşti atât de cântată,
Cât va mai fi o mamă mai este speranţă,
Cât va mai fi femeia mai poate fi o mamă,
Dar fără femeie lumea ar fi fost sodomă!…
Chiar dacă cuvântul spune că-i vinovată,
Vinovat e şi bărbatul, iar vina aruncată
Asupra femeii, ba chiar acuzând Creatorul
Că femeia ce i-a dat-o a adus tot răul,
Deşi par nevinovaţi ei nasc deja mândria
Ce nu-i lasă să se plece, şi schimbând istoria,
Pe femeie cade vina urmărind-o neîncetat
Semnul unei slăbiciuni aievea, demult iertat.
Dar şi astăzi rătăciţii o vor slugă înfierată,
Fiind neiubită, bătută şi de toate suspectată
De bărbatul ce se crede capul şi stăpânul;
Şi răstălmăcind naivul ce spune cuvântul,
Precum că „femeia să se teamă de bărbatˮ,
El ia doar litera, pe când înţelesul adevărat
Este ca teama ei să fie spre a nu-i greşi,
Însă bărbatul ţipă-ntruna neştiind a iubi.
Iarăşi tot cuvântul spune, că bărbatul
Daca femeii iubite vrea sa-i fie capul,
S-o iubească cum Hristos iubeşte Biserica,
Adică, bărbatul să-şi dea viaţa pentru ea!
Deci, supunerea femeii către al ei bărbat
Să fie dacă acesta pe Hristos îl are cap,
Căci nesecată e iubirea celui ce aşa iubeşte,
Iar capul fără Stăpân tot răul îl pândeşte.
O, voi femei, cântate dar şi batjocorite
De-aţi ştii spre ce destin aţi fost zămislite,
Acela de a naşte oameni, nu doar trupuri,
Şi a creşte bărbăţia, nu nişte nimicuri,
Ce-ngroaşă calea lumii şi viaţa o defaimă!
Deci, iată ce înseamnă să te numeşti mamă:
Să vrei să naşti toţi pruncii fără ucidere,
Îmbrăcându-i cu Hristos-ul plin de iubire.
Şi dacă spunem că femeia a fost creată
Din coasta lui Adam, tot pe-astă „coastăˮ
Bărbatul este primul ce-şi caută odihnă,
Fiind liman al liniştii şi tainică fântână,
Cu dulce apă nesecată din care beau copiii,
Apoi şi tinerii, apoi bărbaţii, bem cu toţii,
Când femeia ne e mamă, soră sau iubită,
Ori bunică, ori prieten, sau chiar călugarită.
Icoană a frumuseţii ce vieţii este cheia?
Şi dacă e şi sfântă nădăjduim să crească
Oameni buni şi sfinţi, ca răul să-l oprească.
Dar vai, sunt şi femei ce pruncii îi omoară,
Făcând mormânt din pântece şi viaţa ocară,
Bărbatul fiind vina sau plăcerea pătimaşă,
Sau fatalitatea, sau necredinţa ucigaşă...
O, voi bărbaţi nesimţitori ce folosiţi
femeia
Ca slugă, marfă sau obiect ce-aţâţă
plăcerea!
O, voi femei, ce lăsaţi desfrâul să
vă-nhaţe,
Nu vedeţi Fecioara cu Pruncul în
braţe!?...
Pictor, teolog, Vasile Neguş
