Şi Cuvântul era la Dumnezeu,
Iar Dumnezeu era Cuvântul...
Şi Cuvântul lui Dumnezeu
E Iubire, Viaţă şi verb creator
Ce poate din nimic să facă totul,
Şi tot să dăruiască nefiind dator,
Creaturii, îngerului sau omului.
Iar cuvântul omului cuvântător
Dacă vine dintr-o minte nerobită
Numai atunci el devine ziditor,
Scrutând înţelepciunea fără limite.
Iar acela ce se-nalţă pururea se-nşală
Prin părerile de sine şi luciri de tină,
Şi o minte înşelată se face tânjală
Ce caută plăcere şi dă peste durere!...
Şi fugind de durere tot prin plăcere,
Devenim ţărâna ce duhul ni-l sugrumă,
Legiuni demonice ne momesc în tăcere
Şi căzându-le în cursă iadul ne atârnă!
Dar păcătoşi fiind cât mai avem o viaţă,
Mai este nădejde chiar şi dintr-o clipă,
Prin căinţă şi iubire, ţărâna de gheaţă
S-o facem uşoară, scoţând-o din groapă.
Ne învârtim în cerc pe calea cea largă
A lumii din ţărână, ce simţurile aţâţă
Şi-a ei mocirlă lumina vrea s-o şteargă,
Ce-o avem din cer ca hrană spre fiinţă,
Căci Tatăl iubitor prin Fiul Cel jertfit
Ne-a invitat pe toţi la Masa Iubirii.
Şi orice bine vom face, oricât de mărit,
Nevrednice vor fi de darurile înfierii!
Astfel, ţărâna, primind suflare de viaţă
Din chipul Treimic, cu libertate şi cuget,
Se face treime văzută pe veci destinată
Să-şi biruie ţărâna, înălţând-o prin suflet;
Dar liber, el preface ţărâna în plăcere
Şi doar Hristos-Cuvântul şi Îndurătorul,
Făcând ţărâna durere şi Crucea Înviere,
Înalţă cu iubire omul-ţărână, cuvântătorul!
Pictor, teolog VASILE NEGUŞ
