Deşertăciunea deşertăciunilor sunt toate
Şi toate sunt deşertăciuni, aşa ne spune
Eclesiastica gândire ce viaţa o socoate
Zadarnică, trăită fără înţelepciune!
Căci ce folos ar fi tot universul să îl ai
Nimic făcând pentru singurul Adevăr?
Iar ce avem e duh şi ruga îi este grai,
Şi curat avându-l viază pururea tânăr.
Trăind în valea morţii el îşi zideşte casă,
Parfumul lui e viaţă şi trupu-l vieţuieşte,
Suflet se cheamă, e ca un mire cu mireasă,
Dihotomie tainică ce Om se numeşte.
Creat cu sfătuire din duh şi din ţărână,
Sufletul şi trupul devin unul într-o minte,
Fragil aşa cum pare în el e-o mare visterie
Ţesută din cele nevăzute cu cele
văzute;
Şi rege pus peste toate i s-a dat şi un destin
De a uni într-nsul creaţia dumnezeiască
Şi-apoi, sfinţind-o, să o închine deplin
Părintelui luminilor prin dragostea fiască.
Iată cât valorează omul ce are un suflet!
Şi cine mărginit fiind sufletul l-ar preţui,
Crezând că ar putea vinde fără preget,
Nepreţuitul suflet pe-arginţii pământului?
Pe cât de mare-i cinstea şi chemarea
Omului-nepreţuitului, pe-atâta îi este
Şi osândirea când şi-atrage dispreţuirea,
Vieţuind trupeşte ce duhul îl slugăreşte.
Iată, rădăcina tuturor relelor şi socotelilor
E iubirea de arginţi, a banului, ce zice-se
Că ochiul necuratului ar fi şi al slugilor lui,
Şi cei ce o poftesc lanţuri grele îşi vor ţese.
Cu fiecare ban în plus peste firescul rost
Ne-adăugăm încă o zală ce ne îndoaie
Şi sufletul şi trupul, şi orbi ne punem cost
Chiar şi pe veşnicie, totul fiind de vânzare.
Am devenit o marfă pentru bogaţii lumii
Ce-adună hambare peste alte hambare,
Slujind lui Mamona am devenit cu toţii
O marfă ideală pentru cruda dezmăţare.
Pe când, desăvârşita lege a echilibrului
Ne spune ca să luăm doar cât ne trebuie,
Ce-avem mai mult să-l dăm aproapelui,
A da şi nu a lua, aceasta-i dulcea armonie!
E-adevărat, sunt şi bogaţi fără prihană
Ce neuitând că goi venim şi goi ne ducem,
Arginţii lor cu bucurie vor să îi aştearnă
Pe calea-ngustă a nemuririi, doară să vrem.
Agoniseala multă prin nefireasca robire
Nu este ceva bun în sine, căci Adevărul,
Logosul divin, ne-arată drăceasca păgubire
Din pilda bogatului ce şi-a uitat sfârşitul!
Căci, zice: “mai uşor îi va fi unei camile
Să intre prin urechile acului, decât bogatul
În Împărăţia Cerului”, dar prin dărnicie
Chiar şi-un bogat intra-va cu Împăratul.
Sunt proorociri ce astăzi se-mplinesc
Când răului i se zice bine şi binelui rău,
Iar banul e puterea în stil
americănesc
Şi hoţia pradă banii celor sărăciţi mereu.
Într-o lume plină de idoli şi înşelare,
De judecăţi pentru o palmă de pământ
În care toate, chiar şi viaţa-i de vânzare,
Cine mai are cinstea nevânzării pe arginţi?
Negreşit, mai sunt suflete cinstite şi stăpâne
Pe-ale lor trupuri, căci trupul îi bună slugă
Dar cel mai rău stăpân, şi prin rugăciune
Şi neîmbuibare nimic nu-l mai subjugă.
Nici lipsa sau belşugul, frigul sau căldura,
Nici goliciunea, nici demonii cu cruzii dinţi,
Nimic nu-l mai atârnă pe cel n-are ura,
Nici stăpânirea lumii cu toţi ai ei arginţi!...
Pictor, teolog, Vasile Neguş
