EVANGHELIA
“samarineanului milostiv”, ne arată importanţa veşnică a milei şi ne
avertizează că nu putem să ne apropiem de Dumnezeu, decât apropiindu-ne de
nevoile sufleteşti sau trupeşti ale semenilor noştri. Pe lângă înţelesul
imediat al cuvintelor evanghelice, Sf. Scriptură ne învaţă că “sub literele ei”
există şi un înţeles mai adânc, duhovnicesc, adică Scriptura are şi “trup şi
suflet”. Cuvintele ei sunt “icoane” ale înţelesurilor veşnice şi inepuizabile
ale Cuvântului lui Dumnezeu, fiind scrise de oameni sfinţi sub inspiraţia Sf.
Duh, deci este o lucrare divino-umană, şi ceea ce este omenesc este “trupesc”
iar ce este revelaţia lui Dumnezeu, este “sufletesc”, duhovnicesc şi infailibil.
De aceea, Sf. Scriptură nu o poate înţelege decât, tot oamenii sfinţi, sub
inspiraţia harului Sf. Duh şi ca să nu ne rătăcim sau şi mai rău, să naştem
erezii, mereu trebuie să apelăm la Sf. Părinţi, prin Biserica lui Hristos.
Astfel, în pilda “samarineanului milostiv” înţelesurile duhovniceşti mai
adânci, vii dar şi simbolizatoare, ar fi cele care le descriem mai departe.
Trecând
peste începutul pericopei evanghelice care se referă la învăţătorul de lege ce
vroia să se îndrepte pe sine, ispitindu-L pe Hristos, înţelegem că “omul ce se
coboră de la Ierusalim la Ierihon”, este Adam şi prin el toată omenirea, care
alegând păcatul am căzut cu toţii din “Ierusalimul ceresc” în “Ierihonul
pământesc”, al patimilor. Tâlharii sunt puterile drăceşti ce neîncetat ne
vrăjmăşesc dar pot fi şi alegerile noastre egoiste, căci voia este a noastră şi
nu ne poate obliga nimeni să alegem păcatul. Făcându-le voia demonilor,
însoţindu-ne cu răul în viaţa noastră pământească, atunci suntem dezbrăcaţi de
veşmintele harului, ale credinţei, virtuţiilor şi faptelor bune. “Preotul”
amintit aici simbolizează preoţia şi Legea vechi-testamentară iar “levitul”
simbolizează drepţii şi proorocii “umbrei” Legii Vechi. Indiferenţa lor faţă de
cel “tâlhărit” arată neputinţa acestei Legi de a mântui pe cineva! Samarineanul
milostiv este Hristos dar şi chipul Său în noi toţi, este un călător “străin”,
diferit ca neam şi credinţă, de la care un evreu nu se aştepta niciodată să
primească vreun ajutor, este Mesia cel aşteptat, care Dumnezeu fiind, “se face
om ca pe om să-l îndumnezeiască”. Natura umană căzută în păcat şi rănită de
patimi nu putea fi salvată şi vindecată decât de “cineva” lipsit de orice
păcat, deasupra oricărei nedesăvârşiri, iar aceasta numai Dumnezeu Însuşi o
putea face.
Mântuitorul
Hristos este “Samarineanul” ce se coboară chenotic din sânul Sf. Treimi, ca Fiu
al Lui Dumnezeu şi Fiu al Omului, ca să vindece omul cel rănit prin neascultare
şi să-i lege “strâns” rănile prin harul Sf. Duh, cu legături tămăduitoare şi veşnice.
“Tămăduitorul” are felurite leacuri care vindecă, şi cu un cuvânt leagă rănile,
cu altul toarnă untdelemn iar cu altul toarnă vin. El leagă rănile cu o Lege
mai “strânsă”, desăvârşită, tămăduieşte prin iertarea păcatelor şi curăţă cu
vinul bucuriei veşnice, prin aducerea aminte de veşnicie şi judecată dreaptă.
Untdelemnul şi vinul, sunt materii componente şi simboluri ale Sf. Taine din
Legea cea Nouă a Evangheliei. Hristos-Dumnezeu “unge” omenirea bolnavă de
păcate cu “untdelemnul” Botezului şi al Mirungerii, şi toarnă apoi “vinul” Sf.
Euharistii, adică Sângele şi Trupul Său, spre vindecarea sufletului şi a
trupului, spre iertarea păcatelor şi viaţă veşnică. Dacă rănile noastre, ale
“răniţilor” dintre tâlharii de moarte “cei vechi” şi nemilostivi, sunt
neascultările noastre, atunci “dobitocul” pe care suntem “căraţi” neîncetat
este Trupul lui Hristos, ce ne cheamă mereu şi vrea să ne ducă neîntârziat la
“casa de oaspeţi”, adică în Biserica Sa. Aici este primit oricine vrea să intre
ca să se vindece de păcate şi patimi, şi unde Însuşi Hristos ne îngrijeşte cu
milă şi dragoste de Părinte. Dar El “plecând” de pe pământ lasă doi dinari
gazdei, gazda fiind slujitorii Săi puşi în Biserica Sa prin Taina Preoţiei Lui,
iar cei doi dinari sunt Vechiul şi Noul Testament, prin care este revelat
veşnicul Împărat şi Stăpân la toate. Grija ce o lasă “slujitorilor” Săi este
nemăsurată, dar tot nemăsurată va fi şi pedeapsa “negrijei” sau răsplata pentru
grija acordată “bolnavilor”, ce ajung, atenţie, nu spune în vreun spital
oarecare, ci spune într-o “casă de oaspeţi”! Iar oaspeţii sunt mai importanţi
ca “slujitorii” casei, cărora li s-a încredinţat o răspundere aşa de mare faţă
de oaspeţi. La sfârşit, Hristos spune că se va întoarce, adică la “a doua Sa
venire”, şi va răsplăti tuturor orice osteneală faţă de oricare bine l-am făcut
întru mântuirea comună. La sfârşitul lumii ni se vor număra “talanţii” la toţi,
şi ferească Dumnezeu să-i fi îngropat cineva şi nu să-i fi înmulţit mai ales!
Desigur,
putem rosti predici frumoase despre iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, dar
limbajul faptelor bune săvârșite în situații concrete, fapte izvorâte din
iubire sinceră, smerită și milostivă, este mai convingător decât orice vorbire
pentru oamenii aflați în nevoi, răniți de patimi, suferinzi de boală, sărăcie
sau singurătate. Lumea de astăzi şi tentaţiile ei ne îndeamnă mai degrabă să ne
“cheltuim” viaţa în deşert, în destrăbălare şi distracţii neobosite, dar
Biserica ne cheamă la înfrânare şi asceză, la curăţie sufletească şi trupească.
Lumea ne îndeamnă la mâncare şi băutură peste măsură, în timp ce Biserica ne
vorbeşte despre post, cumpătare şi milostenie, adică vrea să ne vindece pe toţi
ca să putem călători pe “picioarele” noastre în Raiul desfătării veşnice,
nerămânând schilodiţi şi prinşi în fiarele patului anchilozant al “şeolului”
disperării veşnice. Iar la sfârşitul pericopei evanghelice, Hristos ne îndeamnă
pe toţi, zicând: „Du-te şi fă şi tu asemenea!” Apleacă-ţi genunchiul tău lângă
cel care suferă sau pătimeşte, fie de boală, fie de singurătate, fie de lipsa
unui sfat ori a unui cuvânt bun! Dacă eşti sărac şi nu poţi ajuta material pe
aproapele tău, dă-i măcar cuvântul tău bun! Arată-i cât a pătimit Hristos!
Îmbărbătează-l în singurătatea ori suferinţa lui şi vei fi şi tu un „samarinean
milostiv”.
De câte
ori nu vedem în jurul nostru oameni care, se mai prefac şi astăzi că nu ştiu
prea multe despre Dumnezeu, ori că nu ştiu cine este aproapele lor sau ce
datorie morală şi creştinească au faţă de acesta? Fac unii milostenie pentru
cei adormiţi ai lor, dând de pomană rudelor, prietenilor şi cam atât. Aceasta
însă nu este milostenie, ci schimb de bunuri! Când facem milostenie pentru cei
adormiţi să aducem bucurie văduvei, săracului şi orfanului. La aceia să ajungă
blidul nostru de mâncare, căci aceea este pomană! Să facem milă cu cei care cu
adevărat au nevoie de milă, fără să încurajăm nici lenea cuiva, căci de aceea
zice Biserica, “înainte să dai cuiva ceva, să asude milostenia în mâna ta”! Am
progresat în tehnică, în maşini, in zgârie-nori şi în lumini de tot felul. Am
progresat material, ştiinţific, economic, comercial. Dincolo de acestea însă,
nu am progresat aproape în nimic, ci am căzut şi mai jos. Dacă “progres” cu
adevărat este iubirea, şi “lipsă” este ura, atunci dacă Hristos ne va cântări
cu “cântarul” iubirii Sale, mă tem că tuturor ne va scrie pe “ieşirea din
spital” din “casa de oaspeţi”, numai zerouri, adică “nevindecabil” şi
“irecuperabil”! Diavolul ne-a înfundat urechile cu dopuri de ceară şi am
devenit surzi, nu mai auzim apelurile disperate ale semenilor noştri ce strigă
din toate colţurile: “ai milă”, “ajutor”, “nu mă lăsa”…Sunt cei flămânzi,
întemniţaţi, robiţi, orfani şi văduve, bolnavi şi infirmi, şomeri şi loviţi de
nenorociri sau alte cauze vremelnice, însă toate proniatoare, pe care le
îngăduie Dumnezeu. Mai este cineva astăzi “samarinean”, mai facem şi noi
“asemenea” lui Hristos!?...
Pictor, teolog, Vasile Neguş
