Mulţumim Bunului Dumnezeu că mai existăm şi sperăm
că şi acest articol ce l-am scris din mila Sa, să ne aducă un real folos
duhovnicesc. Este despre AVORT şi despre consecinţele vremelnice şi veşnice ale
acestuia, atât faţă de pruncii nevinovaţi ucişi în pântecele mamelor lor, cât
şi despre cei implicaţi direct sau indirect la săvârşirea unor asemenea crime. Realitatea
cruntă, imorală şi inumană ce se află în spatele acestor atrocităţi
abominabile, este că pentru unii pruncuciderea a devenit chiar o “afacere”, apărată de legi strâmbe făcute de oameni “strâmbi”
şi prin care sunt justificate uciderea a milioane de suflete nevinovate. Însă
toţi la un loc, şi cei îmbrăcaţi în “halatele morţii” şi cei ce vrem să gustăm
doar plăcerea, dar nu şi “durerea”, deci toţi cei ce într-un fel sau altul
ne-am făcut părtaşi cu “nebună” ştiinţă la asemenea crime, să nu uităm că fără
o pocăinţă adâncă, neîncetată, poate chiar născând alţi copii şi “înlocuindu-i”
pe cei ucişi, vom fi cei despre care zice Hristos: “de nu vă veţi pocăi, toţi
veţi pieri la fel”!...Toţi facem nişte alegeri în viaţă, mai multe sau mai
puţine, mai bune sau mai rele, însă cel mai important va fi cum ne va ALEGE
Dumnezeu, căci şi la El este o “dreaptă” şi o “stângă”, fără vreo cale de
mijloc!...Şi să ne ferească Hristos-Dumnezeu, ca după marea trecere prin uşa
morţii să nu atârnăm atât de greu, încât să fim “triaţi” la “vama”
pruncuciderii. Omul devine om, persoană, din prima clipă a zămislirii, a
conceperii sale, întrucât din prima clipă primeşte şi sufletul, iar sufletul nu
are preţ în această lume şi nici în cea de dincolo. Avortul premeditat şi
provocat este un păcat strigător la cer, pentru că acest “omuleţ” însufleţit
este ucis de două ori de către cei ce sunt “neoameni”! Una dintre ucideri este cea
a trupului, chiar dacă acesta în evoluţia lui pământească ar fi alcătuit fie şi
numai dintr-o singură celulă. Iar a doua ucidere, şi mai gravă, este “uciderea”
posibilităţii îmbisericirii sufletului prin primirea Tainei Botezului întru
Hristos, aspect prin care i se taie definitiv perspectiva unei libertăţi
asumate şi care i-ar fi creat premiza, ca prin alegerile cele bune, şi răsplata
în veşnicie să-i fi fost cu mult mai mare…
Sigur, Dumnezeu
este mult-milostiv şi mult-îndurător, dar este şi drept în orice situaţie şi condamnă
vinovăţia celor ce nu se pocăiesc, dar nu poate condamna nevinovăţia cuiva, cum
ar fi cea a pruncilor născuţi sau nenăscuţi, indiferent cum ar fi murit, ci mai
degrabă să credem că El are “soluţii” dumnezeieşti pentru orice problemă. Înainte
de a mai spune ceva în favoarea vieţii şi a pruncilor nenăscuţi, să vedem mai
întâi ce zice Dumnezeu în Sf. Scriptură despre cea mai minunată făptură, care
este OMUL. Începem cu Vechiul Testament, care zice: “Că Tu ai zidit rărunchii
mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o
făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le
cunoaşte foarte. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru
ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului.
Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor
scrie; zi de zi se vor săvârşi şi nici una din ele nu va fi nescrisă. (Ps. 138,
13-16)…Iată, aici, Dumnezeu spune despre om că el este “o făptură aşa de
minunată” şi deci, este alcătuit încă din pântecele mamei sale, celulă cu
celulă, până ajunge pregătit, ca prin naşterea vremelnică să intre în lumea
nedesăvârşită a materiei, dar suficientă ca omul “renăscut” în Hristos să aibe
posibilitatea saltului spre desăvârşirea veşnică. Deci, nu se face vreo
diferenţă între prima clipă şi ultima clipă din timpul celor nouă luni
materno-fetale, pentru că alcătuirea trupului nu s-ar putea face fără sufletul său
primit din prima clipă, deci sufletul există din prima clipă şi este cel care dă
viaţă trupului şi susţine viaţa în el. Ca atare, nu se înţelege că dacă trupul nu
este încă zidit în întregime, el nu mai este o persoană, un om adică!
Apoi, în Noul Testament avem: „Vedeţi să nu
dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: îngerii lor, în ceruri,
pururea văd faţa Tatălui Meu, care este în ceruri” (Matei 18, 10). Se ştie
clar, tot în virtutea revelaţiei, că îngerii slujesc omului şi mântuirii sale,
că fiecare primim de la Botez cel puţin un înger păzitor şi că sunt comunităţi
omeneşti, neamuri, popoare, lumea întreagă, toate păzite de îngeri, ba chiar,
stabilitatea legilor în creaţie şi manifestarea acestora prin toate fenomenele
ei, sunt coordonate prin conlucrarea îngerilor. Sf. Clement Alexandrinul,
spunea că, “îngerii sunt cei care aduc sufletul înainte de
zămislire, iar când se spune în Evanghelie «pruncul a săltat de bucurie în
pântecele meu» (Lc. 1, 44), aceasta arată clar că pruncul (Sf. Ioan Botezătorul)
avea suflet“. Pentru că nu carnea simte şi aude, ci sufletul din el, care se
manifesta prin trup. Sf. Ioan Damaschinul, ne spune şi el că, „trupul şi
sufletul au fost făcute simultan de Dumnezeu, şi nu întâi unul şi apoi
celălalt”. Deci,
îngerii duc rugăciunile noastre înaintea Sf. Treimi, şi ca atare, omul din
prima clipă a zămislirii lui este nepreţuit în faţa lui Dumnezeu, aşa că cine
poate defini “mărimea” celor “mici”?...Cine poate stabili, mai ales dintre cei
ce justifică înfăptuirea unui avort pe temeiurile raţionale, că un făt devine
om şi poate fi apărat de legile limitate omeneşti, numai la nouă luni? Căci, sunt
copii născuţi prematur, să zicem la şapte luni sau poate şi mai devreme, care
în condiţii de spitalizare adecvate, în incubatoare speciale, pot supravieţui
şi în cele din urmă majoritatea se dezvoltă mai departe ca oameni normali.
Deci, dacă la şapte luni cel născut este considerat om, atunci de ce nu poate
fi considerat şi la cinci luni, la trei luni sau din prima zi? Cine poate fi în
măsură să stabilească un aşa zis hotar dintre antropomorf şi amorf, dintre ceea
ce este însufleţit şi neînsufleţit, decât “Cel” care crează şi face să crească,
să “alcătuiască” o asemenea minune cum este considerat omul? Dacă omul nici
măcar o celulă umană nu poate s-o creeze, cum îndrăzneşte el să creadă că poate
înţelege misterul vieţii şi să distrugă o viaţă, faţă de care contribuţia lui
este numai una minimă şi indirectă? Odată conceput pruncul, omul, chiar şi
ştiinţa demostrează că există o evoluţie a trupului ce are viaţă în el, altfel
fără să fie viu nu s-ar dezvolta, ar fi un prunc mort. Şi dacă are viaţă în el,
apoi viaţa este aceeaşi pe tot parcursul vieţii pământeşti şi ce este viu
continuă în veşnicie. Viaţa nu este mai multă sau mai puţină, ci viaţa este o taină
dumnezeiască menită să nu aibe sfârşit. Însă există desigur, intensitate şi
stare a vieţii, în sens bun sau sens rău, iar aceasta va depinde de alegerile
omului făcute pe parcursul trăirii sale vremelnice, pământeşti, aspect care îl
va urmări mai departe şi în veşnicie.
Iată ce
afirmă ştiinţa omului de astăzi despre pruncul nenăscut: la 18 zile, începe să
se facă simţită bătaia inimii; la 5 săptămâni se disting clar nasul, obrajii şi
degetele; la 6 săptămâni este format scheletul şi încep să funcţioneze
rinichii, stomacul, ficatul şi sistemul nervos; iar la 3 luni are toate
organele interne definitiv conturate, chiar şi amprentele degetelor, şi are
atâta viaţă încât se mişcă, îşi întoarce capul, îşi schimbă expresia feţei, îşi
suge degetul. Dacă sufletul nu se poate vedea cu ochii trupeşti, dar noi putând
vedea totuşi aceste realităţi embrionare ale evoluţiei trupului uman, această
minunată “alcătuire” supusă legilor timpului şi spaţiului, mai poate să
îndrăznească cineva ca să impună fără temei un alt “punct zero” al unei fiinţe
umane? Dacă la 18 zile se fac simţite bătăile inimii unui prunc, cineva care se
consideră “om”, mai poate afirma că o inimă care bate în “trupuşorul” unui alt
om nu este de asemenea a unui om!? Cu siguranţă, că
cel mai prudent ar fi să credem, că dacă ceva nu vedem nu înseamnă că nu
există. Şi indiscutabil, avem suficiente argumente, inclusiv ştiinţifice, ca să
considerăm fătul uman o fiinţă omenească chiar din momentul concepţiei sale.
Prin urmare, la orice termen s-ar produce întreruperea sarcinii avem de-a face
cu întreruperea unei vieţi, deci o crimă în bună regulă, chiar dacă sarcina,
fătul uman, se află în stadiul lui de
început. Fătul simte apropierea şi ameninţarea instrumentului ucigaş al
avortului. El se mişcă agitat, bătăile inimii îi cresc de la 140 la 200, şi
încercând parcă să se salveze, deschide larg gura ca într-un strigăt, din păcate
un “strigăt mut” pentru că nimeni nu-l aude!...
Un reputat profesor, doctor şi genetician,
Jérôme Lejeune, spunea: “Nu există materie vie. Materia nu poate să trăiască,
nici nu poate să se reproducă. Există numai materie ÎNSUFLEŢITǍ, însufleţită de
un mesaj care este viaţă, care face viaţa. Şi dacă acest mesaj este uman,
această viaţă e viaţă umană... Pre-embrion: acest termen nu spune nimic. Nu e
necesar să stabileşti o fază numită pre-embrion, fiindcă nimic nu precede embrionul.
Înainte de embrion există numai spermatozoidul şi ovulul. Când ovulul e
fecundat de spermatozoid se obţine zigotul. Iar când zigotul se divide, devine
embrion”. Embrionul, deci, din prima clipă a existenţei sale
poartă în el „chipul” lui Dumnezeu şi este menit să dobândească asemănarea cu
El în cadrul unei dezvoltări continue, care transcende dezvoltarea sa
biologică. “Fecundarea determină o nouă constituţie
personală, absolut tipică a acestei noi fiinţe umane, o constituţie unică ce nu
s-a mai întâlnit în trecut şi nu se va repeta în viitor. E vorba de o noutate
absolută...”, ne spune acelaşi prof. Lejeune. Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă,
drept primit direct de la Dumnezeu, nu de la părinţi, nici de la vreo societate
sau autoritate omenească. Dintr-un miliard de fiinţe umane nu se va găsi o altă
fiinţă umană cu un cod genetic identic. Cantitatea de informaţii pe care le
conţine prima celulă umană, ce nu poate fi văzută complet nici măcar la
microscop, e atât de mare încât nu poate intra în memoria vreunui computer făcut
de mâna omului. E ca o minicasetă pe care e imprimată toată simfonia vieţii,
sau ca un film minuscul pe care este înregistrat tot filmul vieţii noastre.
Caseta, filmul, începe să se deruleze în momentul conceperii şi derularea sa se
termină la moartea naturală a omului. Totul e programat în prima celulă: şi
culoarea ochilor, şi culoarea părului, şi chipul feţei şi firele de păr de pe
cap. Înainte de a se naşte, Tatăl ceresc, “alcătuind” codul genetic al
zigotului, numărase deja firele de păr de pe capul nostru şi le ştia pe toate
dinainte! Deja în prima celulă umană, în zigot, e prezent nu numai chipul noii
fiinţe umane, chip primit de la cromozomii părinţilor, dar e prezent şi chipul
lui Dumnezeu, întipărit direct de Dumnezeu. A distruge chipul, portretul unui
rege este un delict aproape la fel de grav ca şi atentatul la viaţa regelui. A
ucide un copil nenăscut nu e numai infanticid dar, într-un fel, e şi deicid. Un
creştin nu poate să piardă din vedere că prin avort este distrus definitiv şi
iremediabil, nu numai un corp, ci o fiinţă umană înzestrată cu suflet nemuritor
din prima clipă a existenţei. Este distrus chipul lui Dumnezeu sădit în om,
este distrus şi zădărnicit pentru totdeauna planul pe care Dumnezeu îl are din
veşnicie cu privire la orice fiinţă umană chemată la existenţă. Embrionul care
nu are un nume şi nici chip uman este o capodoperă a atotputerniciei Creatorului,
asupra căreia Dumnezeu îşi fixează privirea plină de iubire.
Ne
întristăm când auzim de războaie, dar ignorăm faptul că de-a lungul timpului
avortul a curmat mai multe vieţi decât toate războaiele la un loc. Paradoxal,
absurd şi scandalos, e faptul că tocmai în ultimii ani când genetica a
fundamentat ştiinţific ceea ce omenirea a acceptat dintotdeauna pe baza revelaţiei
creştine, parlamentele au votat şi statele au acceptat avortul, refuzând în mod
arbitrar şi nedrept statutul de om celor mai nevinovate şi mai neajutorate
fiinţe umane. În realitate nu a fost o victorie a ştiinţei şi nici a raţiunii,
ci a barbariei, a absurdului, a laxismului moral, a ideologiilor iraţionale şi,
la urma urmei, a ateismului modern. Avortul este o înfrângere a omului şi a
societăţii civile. Prin el este sacrificată viaţa unei fiinţe umane de dragul
unor bunuri de mai mică valoare, invocându-se adesea motive inspirate din lipsa
de curaj şi de încredere în viaţă. Aceasta este una din urmările cele mai
îngrijoratoare ale materialismului teoretic şi practic, care eliminându-L pe
Dumnezeu, sfârşeşte prin a elimina omul. Pro-avortiştii, adică adepţii
întreruperii artificiale de sarcină, sunt astăzi o adevărată mişcare
internaţională, concretizată în asociaţii, grupuri de iniţiativă, conferinţe,
manifestări de protest, cerând ca avorturile să nu fie în nici un fel pedepsite
de legile civile. Atunci când actul sexual se soldează cu o sarcină, religia
creştină solicită din partea ambilor părinţi demnitate şi spirit de sacrificiu
pentru creşterea şi educarea acelui copil. Nici un motiv din lumea aceasta, fie
carieră, fie lipsa locuinţei sau existenţa sărăciei, absolut nici-un motiv nu
este în măsură să justifice crima numită eufemistic, AVORT. Astăzi, multe femei
refuză să fie mame, considerând că întreruperea sarcinii este un drept al lor,
când de fapt, este un abuz de drept cu încălcarea drepturilor embrionului, ale altui
om bunăoară. Avortul este omucidere cu premeditare. În prezent, nu există nicio
raţiune după care sufletul să fie rupt de momentul conceperii.
Aceeaşi ştiinţă şi aceiaşi “progresişti”, care
nu se raporteaza la o minimă dimensiune morală şi spirituală, sunt puşi mereu în
slujba răului şi a profitului, a puterii exacerbate şi a dominării omului de către
om prin legi tot mai absurde. În acest fel, mult clamatele “drepturi ale
omului” care nu sunt contrabalansate totodată şi de “îndatoririle omului”, au
generat aberaţii şi devieri nefireşti, materialist-umaniste sau feministe,
scoţând pe Dumnezeu din viaţa omului şi scoţând şi femeia din firescul ei
vocaţional existenţial, adică matern şi totodată creştin. Ce poate să fie mai
frumos şi mai responsabil, decât a naşte şi apoi a creşte “oameni” pentru
Împărăţia lui Dumnezeu, sau măcar a fi în stare cineva să formeze oameni pentru
a duce valorile fireşti, morale şi existenţiale mai departe. Toţi ne-am născut
dintr-o mamă şi un tată, însă mama este cea care se jerfeşte cel mai mult şi
are legătura cea mai intimă cu copilul ce-l naşte. Deci, menirea cea mai înaltă
a unei femei este “maternitatea” ei, ea având o datorie nemăsurată în acest
sens, ca una ce este parteneră împreună cu Dumnezeu la conceperea şi creşterea
unei fiinţe umane, a perpetuării vieţii însăşi până la urmă. De aceea, modelul
ei suprem este Maica Domnului ce ţine Pruncul Iisus în braţe, iar modelul bărbatului
este Hristos şi exemplul Său de iubire. Aceste două modele unite împreună,
formează modelul ideal, singurul în măsură să asigure naşterea de prunci
sănătoşi, atât din punct de vedere sufletesc cât şi trupesc, ca atare familia
“tradiţională” este familia ce are la bază binecuvântarea lui Hristos-Dumnezeu,
în Biserica Sa. Concubinajul şi orice fel de unire dintre un bărbat şi o femeie
în afara binecuvântării lui Dumnezeu, şi mult mai grav, unirea dintre două
persoane de acelaşi sex, sunt maladii şi deviaţii de la firesc, de la natural şi
de la orice ordine morală a lumii. Copiii ce se nasc în acest fel sau cei ce au
neşansa spre a fi crescuţi de “părinţi surogat”, în afara Tainei Nunţii care
este pusă încă din Rai şi consolidată definitiv de Hristos, sunt predispuşi şi
mai mult la a purta păcatele părinţilor sau a deveni “victime” ale păcatelor
lor afişate, prezente sau viitoare.
Dumnezeu a binecuvântat două căi pe care
omul în viaţa sa va trebui să le urmeze: viaţa de familie, deci căsătoria prin
Taina Nunţii, şi călugaria. Amândouă aceste căi, dacă se deschid spre Hristos,
atunci şi tainele lor devin lucrătoare, mântuitoare, căci amândouă sunt precum doi
versanţi ai aceluiaşi munte pe care omul, excaladându-l împreună cu Dumnezeu,
poate afla în vârf, mântuirea! O a treia cale nu există şi înseamnă comoditate,
adică să iei de la viaţă doar plăcerea, însă adevărata viaţă, dragoste, are la
bază jertfa, dăruirea, trăirea pentru ceilalţi mai ales, în şi prin Dumnezeu,
Cel ce este Viaţa însăşi. Poate fi o excepţie şi deci, ca o posibilitate în
sensul unei “a treia căi”, doar atunci când cineva, bărbat sau femeie, se pune
numai în slujba aproapelui şi a Bisericii lui Hristos, intrând în rândul unui
fel de “diaconie” sau “călugărie albă”. Însă aceasta este numai o excepţie şi nu
o regulă, şi se face cu binecuvântarea Bisericii. În rest, este comoditate, egosim,
este desfrâu şi plăcere, de unde rezultă cele mai grave consecinţe pentru o
societate ce se vrea “sănătoasă”. Iar aceste tendinţe progresiste, moderniste,
ca rezultat al descătuşărilor libertine, sunt alimentate de o întreagă
structură diabolică, ideologică şi neo-marxistă, cu viziuni globaliste şi
ateiste ce pregătesc calea “apocalipsei”. Şi binenţeles, că diavolul şi
acoliţii lui, care şi-au dat seama tot mai mult că fundamentul unei evoluţii
morale sănătoase este familia tradiţională, mai ales cea bazată pe principii morale
creştine, cel mai mult caută să dărâme acest concept tradiţional al familiei.
Iar lupta este pe toate planurile, manipularea este la tot pasul, mai ales prin
mass-media virtuală, iar dintre toate acestea pornografia este cea mai otravită
unealtă anti-familie. Milioane de suflete, mai ales din rândul tinerilor, îşi strică
irecuperabil mintea şi sufletul prin consumul de pornografie, devenind sclavi
ai acesteia şi al deviaţiilor sexuale de tot felul. Copiii, adolescenţii şi
tinerii ce cad în aceste capcane virtuale sau reale, riscă cel mai mult să
devină un fel de “bombe” cu efect imediat şi de lungă durată, nu numai asupra
lor dar şi asupra celor din jur, începând cu familiile lor. “Expiraţi” înainte
de vreme, ei îşi pierd orice noţiune firească despre ceea ce înseamnă viaţa de
familie autentică. Statisticile arată, cum populaţia lumii îmbătrâneşte, pentru
că cine să mai aibe “curajul” ca să nască şi să crească copii într-o lume tot
mai debusolată? Şi sunt tot mai mulţi copiii ce se nasc din părinţi ce trăiesc
în concubinaj, iar alţii părinţi având mentalităţi la fel de “libertine” şi necăutând
vreo perspectivă spirituală, fac prin exemplul lor ca şi puţinii copii ce îi au
să devină şi ei robi ai păcatului, şi chiar o povară pentru societate.
Pe acest fond al libertinajului şi al
depravării, forţele oculte ale lumii ce nu-şi doresc nimic altceva decât puterea
şi controlul, născocesc mereu altfel de “arme”, tot mai sofisticate, care să
dezbine şi să demonteze bucată cu bucată noţiunea de familie firească.
Întorcându-ne la avort, mentalităţile ce le-au indus mai ales în rândul
femeilor prin feluritele metode de propagandă, prin asociaţii, organizaţii şi
partide, nu fac altceva decât să niveleze valorile creştine, pentru că diavolul
luptă de fapt împotriva lui Hristos, şi prin El, împotriva Bisericii Lui.
Diavolul fiind “tatăl minciunii”, singurul lui scop şi singura lui luptă este
împotriva Adevărului, care este Hristos-Dumnezeu. Deci, materialiştii, oamenii “lumeşti”,
folosesc materia, plăcerea, ca să distrugă ideea de duhovnicesc, de spiritual,
dar în acelaşi timp, “convertind” păcatele oamenilor prin exploatarea viciilor
lor, îşi umplu tot mai mult buzunarele cu arginţi plini de sânge, de sărăcie şi
durere. Astfel, printre alte feluri de distrugere ale familiei, au inventat
mijloacele de contracepţie, adevărate planuri strategice de planificare
împotriva pruncilor ce s-ar mai putea naşte. Contracepţia, este o luptă
împotriva concepţiei, împotriva vieţii, şi pe lângă avortul direct, mecanic,
care mutilează pur şi simplu o fiinţă umană nevinovată, oare câţi ştiu, câte
femei mai ales, că şi pilula contraceptivă este tot avortivă? Pilula
contraceptivă a apărut pe piaţă pentru a oferi o şi mai mare libertate sexuală
omului, atât femeii cât şi bărbatului, dar cea mai afectată este femeia, căci
şi sub această formă, chiar dacă conştient sau poate nu, ea devine exploatată
din punct de vedere sexual. Această pilulă împiedică nidarea copilului în uter,
aceasta fiind de fapt o acţiune avortivă, adică un AVORT în bună regulă pe care
noi nu îl vedem dar ştiinţa afirmă că împiedicarea nidaţiei copilului, înseamnă
de fapt a omorî copilul, iar aceasta se întâmplă în primele 10-14 zile de la
concepţie. Hormonii conţinuţi de către pilulele
contraceptive dereglează ciclul menstrual, şi duc chiar la boli cronice care nu
se mai pot trata. Pilula inhibează şi dereglează până acolo ovulaţia, încât aceasta
nu mai are loc, iar dacă nu mai este ovulaţie nu mai poate fi fecundaţie, şi
nemaifiind fecundaţie nu mai există embrion, deci adio copil!...Statistic, o
femeie care foloseşte pilula contraceptivă 2-3 ani de zile, are între 2 şi 10
avorturi hormonale. Din păcate, multe femei nu ştiu despre acest mare păcat
pentru că nu este explicat în prospect sau prin mijloacele mass-media. Acum, să
ne închipuim că o femeie, creştin-ortodoxă chiar, îşi ia regulat asemenea
pilule, neştiind sau chiar neluând în seamă efectele ei avortive ale acesteia.
Şi merge la Sf. Liturghie, iar în acest timp în pântecele ei transformat în “mormânt”,
se produce un avort, al unui copil deja conceput de o zi, sau de mai multe
zile, care moare prin înfometarea sau toxcitatea produsă de pilula
anticoncepţională, şi apoi pruncul ucis este eliminat prin sânge. Dar efectele
secundare nefiind cele ale unui avort mecanic (chirurgical), acestea sunt
aproape insesizabile, însă consecinţele sunt la fel de criminale pentru copil
şi condamnabile pentru femeie şi toţi cei implicaţi. Dar, cum am putea numi
acest avort care s-ar produce tocmai în timpul Sf. Liturghi? Părinţii Bisericii,
spun că se împlineşte cuvântul Scripturii care va fi un semn al vremurilor de
pe urmă. Acest cuvânt spune, că atunci când “se va aşeza urâciunea pustiirii în
locul cel sfânt”, sfârşitul lumii va fi aproape. Căci da, ce poate să fie mai
urât ca un avort, care este o crimă dublă, ce se petrece în locul cel mai sfânt
al lumii, care este Biserica lui Hristos?...Pentru mulţi, sau mai ales pentru multele
femei, care nu se informează şi nu vor să se informeze, căci sunt şi oameni de
ştiinţă şi doctori care afirmă răspicat despre efectele avortive ale pilulei
contraceptive, nu va fi nici-o scuză, nici-un fel de circumstanţă atenuantă
faţă de judecata lui Dumnezeu. Şi la fel de vinovaţi vor fi şi bărbaţii, care
fie că impun sau tolerează orice fel de mijloc anti-viaţă, anti-concepţional,
fac din femei nişte victime sau pur şi simplu, mijloace ale plăcerii lor
egoiste. Binenţeles, că cel puţin la fel de vinovaţi vor fi şi doctorii, care
sunt cei mai lipsiţi de milă şi de responsabilitate, atunci când ucid pruncii
nevinovaţi. Căci văzându-i chiar mişcand atunci când îşi dau ultima suflare, prinşi
fiind în ghiarele instrumentelor morţii, ei aleg ca tot “orbi” să rămână. Şi
fiind părtaşi şi ei la asemenea crime abominabile, împreună cu toţi ce au
conspirat şi consimţit ca să facă din pântecele mamelor mormânt, devin cu toţii
măcelarii a mii şi milioane de fiinţe umane nevinovate.
Ce mai putem spune după atâtea argumente şi
fapte pline de asemenea atrocităţi, ce cuvinte sau alte fapte ar mai putea
spăla atâta sânge nevinovat vărsat pe altarele indiferenţei şi ale plăcerilor consumiste,
seculariste şi egocentrice? Singurul, numai Dumnezeu mai poate interveni în
atot-înţelepciunea şi atot-iubirea Sa,
fie ca să vindece, fie ca să ierte şi chiar dintr-un rău să scoată un bine.
Însă trebuie neîncetat spus şi strigat, ca să ajungă în toate colţurie lumii, precum
că consecinţele milioanelor de avorturi se vor vedea şi pe pământ şi în
veşnicie, atâta timp cât vom persista în ele. Şi nu vom auzi strigătele celor
ce sunt împotriva avorturilor şi în favoarea vieţii, pâna nu vom auzi “strigătul
mut” al copiilor avortaţi, care strigă neîncetat din lumea de dincolo pe
Dumnezeu, ca sa facă dreptate. Glasul acestor suflete nevinovate cer osânda
părinţilor ce i-au păgubit de vederea soarelui, şi într-un fel, de vederea şi
mai deplină a Împărăţiei Cerurilor. Astfel că, părinţilor ce şi-au ucis “rodul”
pântecelui şi nu se vor pocăi, se va lua de la ei “Împărăţia” şi se va da
pruncilor ce i-au avortat! Pentru că femeia care face avort este de mii de ori
ucigaşă, deoarece omorând un copil, din acel copil s-ar fi născut mii de
generaţii până la sfârşitul lumii şi, odată cu el au fost omorâte şi
generaţiile de suflete care aşteptau să se întrupeze din acel copil. Toţi vor
aştepta Judecata lui Dumnezeu, Judecata universală, pentru ca Dumnezeu să le
facă dreptate. Atunci, ucigaşii de prunci, vor vedea că au lucrat împotriva
planului de Creaţie a lui Dumnezeu, făcându-se vrăjmaşi Creatorului. Pentru că
traiul lor cel bun şi bogăţia de pe pământ, lipsa de necazuri şi lipsa de
griji, au fost clădite pe sacrificarea sufletelor nevinovate, iar în final vom
constata că au fost toate o mare înşelăciune ce a venit de la diavol. Fiecare
copil, se naşte cu viaţa lui pe care o primeşte de la Dumnezeu, încât, la noi
prea puţin stă grija zilei de mâine pentru copiii pe care-i avem. Ca să se
nască un copil avem nevoie de “trei”, adică avem nevoie de soţ, de soţie şi de
Dumnezeu. Copii nu se fac în doi, se fac în “trei” şi ce trebuie să facă soţul
şi ce să facă soţia, ştim. Dar ce face Dumnezeu? El crează şi sădeşte sufletul
creat de El Însuşi, exact în momentul concepţiei. Căci nu îl avea undeva la
păstrare dinainte, şi îl crează pe om din prima clipă cu sufletul şi trupul
său. Dar trupul intră sub incidenţa legilor timpului şi spaţiului şi el trebuie
să se dezvolte în timp şi în spaţiu, dar cel care îl face să crească este
Dumnezeu. Ori, omul se opune la această minunată lucrare? Şi el se opune prin toate
metodele, prin tot ce s-a inventat mai rău, adică prin prezervativ, diafragmă,
spermicide, care sunt contraceptive, sau prin metodele avortive: sterilet,
pilule, pilula de a doua zi, pilula din prima zi…
Oricâte păcate ar face omul, de ar fi ca
nisipul mării şi ca frunza în pădure, dacă acesta nu-şi pierde nădejdea şi se
căieşte, dacă se smereşte şi câte zile mai are va vărsa şi lacrimi ale
pocăinţei, dacă va pune în loc cât mai mult bine, chiar să nască şi să crească
alţi copii în locul celor avortaţi, încă mai este speranţă de mântuire. Toţi
copiii avortaţi protestează în cer, sângele lor nevinovat strigând către
Dumnezeu că au fost ucişi pe nedrept, că n-au primit Sf. Botez şi că nu au avut
perspectiva desăvârşită a vieţii şi a libertăţii trăite întru Hristos. Marele
duhovnic, părintele stareţ Efrem Filotheitul, spunea: “Cei responsabili nu pot
fi trecuți ușor cu vederea, pentru că în dreptul sângelui care se scurge, în
„computerul” lui Dumnezeu scrie „crimă”. Și cum va fi spălat acest sânge? Când
cineva se murdărește, se curăță cu apă curată. Și în cazul pruncuciderii este
nevoie de apă care, însă, trebuie să izvorască continuu din cele două “fântâni”,
care sunt ochii noștri. Pocăinţa interioară trebuie să devină izvorul nesecat
al lacrimilor, pentru tot restul vieții. Bineînțeles, păcatul se șterge din
momentul în care este mărturisit la sfânta Spovedanie, unde nimic nu rămâne
neiertat. Dumnezeu este iubire și “cel ce rămâne în iubire și Dumnezeu rămâne
în el”. El este, însă, și drept, de aceea femeile care au făcut acest păcat să
nu se liniștească la gândul că și-au mărturisit avorturile, ci va trebui ca
întreaga lor viață să verse lacrimi de pocăință. Multe dintre acestea se simt
nemulțumite, neliniștite, neîmpăcate, cu toate că s-au mărturisit și aceasta pentru
că nu s-au pocăit în interior, n-au vărsat lacrimile cuvenite care să spele
sângele avortului sau al avorturilor. Pocăința trebuie să fie adâncă,
necuprinsă, și dovada iubirii și a milostivirii lui Dumnezeu este că omul “trăiește”
și după ce săvârșește această crimă. Faptul că este încă în viață înseamnă că
Dumnezeu îl așteaptă, iar el nu trebuie să piardă ocazia, ci să se folosească
de ea. Și canonul duhovnicului pentru acest păcat greu necesită o atenție
specială. El ajută la vindecarea sufletului, dar deschide și izvoarele
lacrimilor care vor spăla sângele avortului, ca omul să poată după aceea să
simtă comuniunea cu Dumnezeu. Prin urmare, spovedania nu este suficientă, ci
cele care măsoară, schimbă, transformă inima omului împietrită și plină de amărăciune
și o aduce la starea de dinainte de păcat, adică sunt cele două “izvoare” ale
ochilor, ce vor vărsa lacrimi de pocăință. Înainte să plecăm din această viață,
va trebui să schimbăm „inima” lui Dumnezeu”!.
S-a pus mereu întrebarea, foarte îndreptăţită
dealtfel, anume, dacă Dumnezeu care este drept, mult-milostiv şi iubitor fără
măsură, cum priveşte pe pruncii avortaţi, mai ales că nu au avut parte de Taina
Botezului? Categoric, Dumnezeu îi priveşte şi pe aceştia ca pe toţi ceilalţi
oameni, creaţi după “chipul şi asemănarea” cu El, şi mai ales că nu au vreo
vină, cu aceeaşi perspectivă de îndumnezeire veşnică. Însă exact, de unde
începe aceasta şi cum va fi, nimeni nu poate ştii, dar când se spune că ei
“strigă” la Dumnezeu să li se facă dreptate, Biserica ne învaţă, că nicidecum
să credem prin aceasta că ei nefiind botezaţi, sunt undeva la chin. Dimpotrivă,
vom aduce câteva argumente întru susţinerea şansei lor la mântuire, pentru că
pedeapsa iadului este pentru cei ce au păcătuit, pentru cei vinovaţi şi care nu
s-au pocăit. Cazul pruncilor avortaţi, care sunt o excepţie, se aseamănă
întrucâtva cu cazul acelor mucenici care au murit pentru Hristos, însă
neapucând să fie botezaţi prin “apă şi Duh Sfânt”, ei au fost botezaţi cu “botezul
sângelui”, ajungând sfinţi ai lui Dumnezeu. Iar botezul lor este acceptat ca
valid şi canonic, şi este considerat chiar mai de preţ decât botezul nostru
obişnuit. Fiind păgâni, ei erau orbi sufleteşte, dar brusc au început să “vadă”
şi L-au recunoscut pe Hristos, oferindu-I imediat vieţile lor. Astfel, ei au
fost botezaţi cu un botez al Domnului, însă nu şi cu celălalt; au fost botezaţi
cu “botezul Golgotei”! Dacă aceştia au fost primiţi de Dumnezeu fără a fi
botezaţi, pentru că El nu este absurd, desigur că şi soarta veşnică a pruncilor
ucişi, nevinovaţi fiind, moartea lor şi sângele lor vărsat, poate fi
considerată ca un botez al sângelui. Şi ce spun sfinţii Bisericii despre
aceasta, vom spune şi noi mai departe. Astfel, Sf. Grigorie crede că la înviere
toți oamenii se vor afla în starea lor adultă, așa cum era Adam în rai: „Prin
înviere înțelegem restaurarea sau reîntoarcerea firii noastre la starea ei de
la început, și anume, în acel dintâi fel de viețuire al cărei ziditor a fost
însuși Dumnezeu și în care, în mod firesc, n-a existat nici bătrânețe, nici
pruncie”. Prin urmare, toți oamenii se vor afla atunci în aceeași stare,
indiferent de vârsta la care au murit. Şi acelaşi sfânt spune mai departe: „A
mai cerceta apoi lungimea sau scurtimea vieții sau felul morții, dacă a fost
într-un fel sau altul, este cu totul nefolositor pentru credința în înviere.
Oricum am admite că stau lucrurile, situația rămâne aceeași (…). Nu se poate în
nici-un fel ca cel venit la viață să înceteze să trăiască, cele risipite prin
moarte în acest răstimp (pământean) fiind restaurate la înviere”. Într-adevăr,
de înviat vor învia toți oamenii, indiferent de starea lor morală și spirituală
din ceasul morții. Sf. Grigorie arată că având să cerceteze ce fel de viață a
dus fiecare aici pe pământ, Judecătorul va ține seama de „patimi, de necazurile
îndurate, de boli, de neputința bătrâneții sau dacă era în puterea vârstei, sau
de ispitele tinereții, de era bogat ori sărac, și cum, trecând prin toate
acestea, și-a petrecut bine sau rău răstimpul vieții care i-a fost dat, având
parte de bune și rele, întru lungime de zile, sau dacă nici măcar nu le-a
cunoscut, a murit la vârsta când mintea încă nu-i era coaptă. Dar referitor la
înviere, când Dumnezeu va restaura firea omenească în starea ei dintru început,
asemenea discuții sunt cu totul lipsite de rost”. Sfântul Grigorie consideră că
pruncii morți, nu numai că vor învia și vor primi un trup duhovnicesc ca toți
ceilalți oameni, dar vor ajunge la capătul unui proces de creștere și sporire
post-mortem, la vederea lui Dumnezeu și la fericirea care se dobîndește prin
această vedere. Marele teolog, Jean – Claude Larchet, spune şi el de asemenea:
«În cazul lor (al pruncilor avortaţi, ucişi) nu se poate vorbi despre vreo
răsplată viitoare, căci „pe ce bază i s-ar putea atribui răsplata” celui care
n-a trăit decât o clipă? Ceea ce se petrece în veșnicie cu pruncii morți
înainte de vreme, care n-au apucat să-și exercite rațiunea și n-au făcut nici
rău, nici bine, n-au fost nici virtuoși, nici păcătoși, este ceea ce se cuvine
în chip firesc omului. Or, omul este prin fire rânduit și menit să se asemene
cu Dumnezeu, să-L slăvească, să-L contemple și să se împărtășească de El:
aceasta este viața proprie sufletului omenesc».
Cei
care au făcut rele se află în întuneric și nu ajung să-și împlinească menirea,
necunoașterea, ca o albeață așternută peste ochii minții lor, împiedicându-i să
vadă lumina dumnezeiască. Dar pe pruncii care nu au cunoscut răutatea, nimic
nu-i împiedică să se împărtășească de „fericirea legată de viața care este
proprie și rânduită în chip firesc, celor care au simțurile sufletului curate”.
Așadar, dacă cei care au făcut rele trebuie mai întâi să se curățească pentru
a-L putea contempla pe Dumnezeu și a se împărtăși de bunătățile Sale, „pruncul
nevinovat, ai cărui ochi sufletești n-au fost împiedicați de boala niciunei
albețe de a gusta din bucuriile luminii, acela va petrece în sălașurile lui
firești, întrucât nu simte să-i lipsească nimic din sănătate, pentru că încă de
la bun început n-a primit boala în sufletul său”. Din acest punct de vedere,
„și cei care, cât trăiesc, își hrănesc sufletele cu virtute (…) sunt și ei
nevinovați ca pruncii”. Contemplarea lui Dumnezeu și împărtășirea din
bunătățile Sale se face totuși în cadrul unui proces de creștere, care permite
o contemplare și o cunoaștere duhovnicească din ce în ce mai profundă, și deci,
o împărtășire din ce în ce mai mare de El. „Cât privește viața în care
nădăjduim și pe care cuvântul nostru a definit-o drept cunoaștere și împărtășire
de Dumnezeu, sufletul (pruncului mort înainte de vreme) ajunge să înțeleagă la
început atât pe cât e în stare să primească, pentru ca să ajungă apoi, la
timpul potrivit, la o hrană vârtoasă, pe măsură ce poate primi în el o
învățătură tot mai deplină și mai bogată”. Regăsim aici tema atât de dragă
Sfântului Grigorie de Nyssa, a epectazei, adică a progresului infinit în
cunoașterea și desfătarea de Dumnezeu.
Iată, că până la urmă, din partea lui
Dumnezeu există mereu nădejde de iertare şi bucurie pentru toată lumea, însă cu
certitudine numai cei smeriţi şi care se pocăiesc neîncetat, care se spovedesc
şi se împărtăşesc, şi care caută mereu la toată fapta bună, există şi cele mai
multe şanse la mântuire. Nu se poate ca după atâtea cuvinte spuse aici să nu ne
cutremurăm şi să nu luăm aminte, ca în cazul în care am ucis prunci nevinovaţi
prin avort, să nu ne plângem aceste păcate strigătoare la cer toată viaţa. Şi
mai ales, să luptăm apoi pentru “viaţă” şi să ne împotrivim cu toată energia
avortului laş şi criminal, căutând să depărtăm şi pe alte femei ca să facă
această crimă abominabilă. La fel, pentru că Dumnezeu este deasupra oricărei
lipse, El din belşugul Său nemăsurat şi necântărit are şi oferă soluţii
tuturor, şi aşa cum am spus, trebuie să ne trezim şi să credem că, dacă
alegerile noastre le facem împreună cu El şi dacă este vorba despre copiii
nenăscuţi, să credem cu nădejde că pentru orice om intrat în lume şi în viaţă, se
va găsi şi bucata lui de pâine. Mai bine să moară mama născând pruncii toţi pe
care îi va da Dumnezeu, căci pe altarul maternităţii murind va intra în rândul sfinţilor
mucenici, decât să moară făcând mormânt din pântece şi ucigându-şi pruncii, avortându-i,
să nu aibe timp de pocăinţă şi să intre veşnic în iad….
Dacă, Doamne fereşte, este cineva care şi-a
ucis pruncii în pântece, prin avort mecanic dar şi prin celelate mijloace
anticoncepţionale amintite aici, atunci să nu se deznădăjduiască şi să “renască”
sufleteşte din nou, ţinându-se tare de Biserică şi de duhovnicii ei. Şi la fel
să ia aminte, şi cei ce ar fi trebuit să se numească “tată”, căci dacă şi ei au
fost de acord cu avortul, şi aceştia vor fi părtaşi întru uciderea pruncilor
lor nevinovaţi. Pe lângă mamă şi tată, de multe ori se fac părtaşi la avort şi
anumiţi membrii ai familiei, sau prieteni, sau orice persoană care încurajează şi
îndeamnă prin cuvânt sau anumite fapte, şi duc prin atitudinea lor vicleană şi
insistentă la înfăptuirea avortului. Închei tot ce s-a scris aici, printr-o
perspectivă minunată şi plină de semnificaţii, ce s-a spus cândva în Evanghelie
şi este valabil totdeauna, atunci când urma să se nască Sf. Ioan Botezătorul.
La naşterea sa, cei apropiaţi văzând minunile ce au însoţit acest eveniment, se
întrebau: „Ce va fi, oare, acest copil?” (Luca
1, 66). O astfel de întrebare ar trebui să-şi pună orice familie şi
oricine, mai ales dintre femei, care se hotărăşte pentru avort, căci aşa cum s-a spus aici,
este o dublă crimă!. Şi să ne întrebăm cu toţii precum ne îndeamnă
Hristos-Dumnezeu în Evanghelia Sa: “oare ce ar putea deveni copilul acesta”!?
Poate un mare om de ştiinţă, sau un mare scriitor, sau un sfânt, sau un bun
conducător de ţară, sau poate chiar “toiagul şi mângâierea bătrâneţilor noastre”!.
Ne dorim mereu ca cei care ne conduc destinele, atât dintre liderii spirituali
cât şi dintre cei politici, să fie cinstiţi şi destoinici, şi să cârmuiască
bine ţara ca să ne meargă mai bine. Dar nu cumva i-am ucis prin avorturi pe cei
care ne-ar fi fost cu adevărat conducători destoinici!? Nu cumva, printre
zecile de milioane de avorturi, iată, un adevărat popor ucis numai după
“libertatea” obţinută post - ’89, deci nu cumva printre aceştia s-ar fi aflat sfinţii
şi “conducătorii” care să ducă neamul românesc mai departe, pe măsura
sacrificiilor sale milenare!? Că de vreo 30 de ani, prea ne merge rău, şi vrem
să ne fie mai bine devenind un neam de “ucigaşi”, ortodocşi fiind!! Deci, ne
vom trezi, pentru ce ne temem? Oare, Cel ce hrăneşte păsările cerului nu va
avea grijă şi de “cel” ce poartă “chipul şi
asemănarea” Sa!?...
Pictor, teolog,
Vasile Neguş
