Nu putem vorbi sau face ceva bun până nu pornim mai
întâi de la esenţe, de la firesc, de la “normal”, adică punându-ne mereu în
consens cu ceea ce mişcă lumea cu adevărat, ca şi noi să fim mişcaţi împreună
cu ea în mod firesc, iar această realitate, singura, este numai de natură
spirituală, dumnezeiască, firească, NORMALĂ, că tot vor “unii” sa facă o Românie
“normală”!. Lumea materială, pe care greşit cei mai mulţi o numim “realitate”,
este de fapt ţesătura şi manifestarea raţiunilor divine plasticizate ce compun
materia, şi nu invers. Şi toate aceste raţiuni au fost puse pentru a fi
înţelese şi de folos mântuirii omului, Dumnezeu neascunzându-i nimic acestuia, el
fiind creat cu posibilitatea ca prin harul Sf. Duh să sfinţească materia, s-o
transfigureze şi s-o depăşească. Dar despre altceva vreau să scriu aici, însă am
vrut ca mai întâi să vedem datul ontologic al omului, al nostru şi al tuturor,
împreună cu măsura la care trebuie să ajungem. Şi mai ales, care este perspectiva
noastră veşnică, nu lumească, dar fiind legaţi prin trup de lume, de materie, numai
sfinţirea noastră va fi şi sfinţirea ei. Sunt “unii”, români zice-se, care
vorbesc despre NORMALITATE, şi în aroganţa lor chiar cred că o ţară întreagă ar
putea s-o aducă pe făgaşul normalităţii, ceea ce ar fi ideal, dar poate
înţelege cel mândru, egoistul, ce este normalul, firescul? Cum poate fi cineva
“normal” în timp ce consideră “anormali” pe alţi 1,5 milioane de confraţi ai
săi, deci nu 2-3, ce şi ei au avut dreptul în virtutea liberului arbitru să-şi “aleagă”
“normalitatea”, oricât de departe ar fi fost punctele lor de vedere faţă de Dumnezeu?
Cu alte cuvinte, cine nu este cu noi, adică “normalii”, ceilalţi înseamnă că sunt
anormali, sunt doar nişte simple “oi” nepăstorite? Păi, nu Dumnezeu ne dă
măsura tuturor gândurilor şi faptelor noastre? Iată ce spune Hristos despre
“fariseul” din Evanghelie ce se credea “normal”, adică mai bun decât toţi, dar
şi despre vameşul, sincer şi smerit: “Doi oameni s-au suit la templu, ca să se
roage: unul fariseu şi celalalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine:
Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri,
sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din
toate cate câştig. Iar vameşul, departe
stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând:
Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai
îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va
smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa…” Deci, Dumnezeu la găsit
mai “normal” pe vameş, pe cel conştient de păcatele lui şi care nu condamna pe
nimeni, aşa că cine are “urechi să audă”, va auzi!...
Hotarul dintre “normal” şi “anormal” este atât
de subţire, încât numai Dumnezeu va fi în măsură să judece, şi nu un om cu
păcatele şi subiectivismul lui poate să decidă care să fie la dreapta, care la
stânga…Conform dicţionarului, cuvântul “normal” este sinonim cu “firesc”, care
şi acesta vine din cuvântul “fire” + sufixul “esc”. Şi mai departe spune, că
este ceva conform legilor naturii. Deci a fi firesc înseamnă a fi “normal”,
înseamnă a intra în firea lucrurilor, a vedea raţiunile acestora aşa cum le-a
creat Dumnezeu, ceea ce nici sfinţii nu reuşeau în totalitate. Căci a înţelege
deplin firea Creaţiei înseamnă să fi egalul lui Dumnezeu. Şi atunci, ne poate
vorbi un “neica nimeni” despre normalitate? Prin căderea în păcat, omul a ieşit
din această fire ce îl lega de “întreg” şi care era şi firea lui, şi a trebuit
să vină Hristos-Dumnezeu ca Om, să ne vorbească despre firea lucrurilor şi să
ne “lege” din nou cu aceasta. Sfinţii Părinţi, modelele noastre de trăire în
Hristos, nu au căutat slava lumească si nici alte filozofii, ci au căutat un
singur lucru: cum să rămână fără să greşească în credinţa dreaptă descoperită
de Însuşi Dumnezeu, adică să păstreze nestricată esenţa şi viziunea acestei
firi omeneşti şi modul prin care putem s-o ridicăm iarăşi la starea cea dintâi.
Ei spun, ca chiar esenţa Ortodoxiei este însăşi firea omului, şi Dumnezeu prin
dialogul cu sufletul nostru, continuă creaţia noastră, care este una vie,
dinamică şi cu potenţialitate veşnică. Hristos nu face nimic fără conlucrarea
noastră, fără voia noastră, fără ca să zicem noi “Amin”. Deci, iată cât de mult
ne respectă Dumnezeu libertatea, pâna acolo încât, şi dacă vrem să intrăm în
iad şi acolo ne îngăduie să ajungem, însă Scriptura ne spune, că “toate ne sunt
îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos”! Şi mai departe, spune: “toate îmi
sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva”…Iată, ceea ce nu ne este de
folos nu trebuie să ne biruiască, şi Dumnezeu până în ultima clipă, fără să ne
oblige, cu milă mai ales dar şi cu dreptate, ne îngrădeşte totuşi libertatea ca
să nu ajungem în cele din urmă, mai ales în iadul necredinţei, deznădejdii şi
dezbinării…
Dacă cea
mai grea povară este povara libertăţii, înseamnă că şi răspunderea noastră
trebuie să fie pe măsura acestei poveri, care devine “uşoară” împreună cu Hristos.
Altfel, alegem de capul nostru, în afara întregului, în afara firii, în afara
normalului, şi vom avea parte numai de durere. Şi alegându-ne conducătorii şi
păstorii după propriile noastre slăbiciuni şi intenţii, de acel fel de
conducători vom avea parte. Pe când Dumnezeu, ne spune prin Înţeleptul Solomon:
“Prin Mine împărăţesc împăraţii şi principii
rânduiesc dreptatea. Prin Mine cârmuiesc dregătorii şi mai-marii sunt
judecătorii pământului”…Sau în alt loc: “Asemenea unui curs de apă este inima
regelui în mâna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro vrea”…Şi mai departe, la
Deuteronom: “Atunci să-ţi pui rege peste tine pe acela pe care-l va alege
Domnul Dumnezeul tău: dintre fraţii tăi să-ţi pui rege peste tine; nu vei putea
să pui rege peste tine un străin, care nu este din fraţii tăi…” Chiar credem că
după mintea noastră putem să alegem ce vrem şi pe cine vrem, într-o lume pe
care nu noi am creat-o, şi care funcţionează numai după principiile Creatorului
ei? Şi nemaiavând ce să alegem bun, şi nefăcându-ne părtaşi cu toţi
necredincioşii faţă de “beţiile” cezarului, falşii conducători rămânând
singuri, oare credem că le vom plânge de milă? Credem că noi singuri, fără
Dumnezeu şi principiile Lui, ne dăm singuri bunăstarea? Şi dacă nu mai avem pe
cine să alegem, credem că El va lăsa o ţară de izbelişte, fără conducători,
fără păstori, şi nu va avea soluţii, El care a creat lumea desăvârşit?...Să fim
noi mai întâi drepţi şi iubitori, ortodocşi în duh şi în Adevăr, şi alegând pe
cine trebuie sau nealegând, nu vom rămâne orfani. Dar dacă nu avem pe cine
alege şi totuşi îi alegem pe cei nevrednici, atunci ne facem părtaşi cu
“mamona” şi cu toate relele ce vor urma! Dar, cum ni s-a spus, suntem LIBERI sa
alegem!!...
Judecând
din perspectiva aceleiaşi normalităţi, cine loveşte în mamă, loveşte în fiu, şi
cine loveşte în fiu, loveşte în mamă. La fel, cine loveşte într-un reprezentant,
într-un lider al unei entităţi, religioase sau politice, nu loveşte oare şi în
cei pe care îi reprezintă, indiferent cât de “răi” sau “păcătoşi” ar fi aceia? Poate
să judece păcătoşii pe alţi păcătoşi, aşa cum ne numeşte Dumnezeu pe toţi, condamându-i
şi etichetându-i prin felurite “epitete”, care de fapt arată mai mult o scârbă sau
un interes personal, şi nu un interes comun? Deci poate fi aceasta o judecată
şi un interes nepărtinitor? Să ne uităm la “roadele” cuiva, ca să vedem cu cine
putem merge mai departe pe drumul cel bun, da, este de mare nevoie şi “normal”
să analizăm, dar ca să nu greşim, Hristos-Dumnezeu ne porunceşte să ne iubim
inclusiv duşmanii, şi mereu să căutăm calea de mijloc evitând extremele. Dar nu
să etichetăm pe cineva sau pe şi mai mulţi, oricât de răi ar fi, căci nu ştim
cum va fi ultima clipă a omului. Chiar dacă după “roade” vedem că sunt mulţi conducători
răuvoitori, însă un conducător trebuie să unească şi nu să dezbine, sau să
mintă şi să manipuleze. De aceea, este necesar mereu dialogul şi nu evitarea
lui, căci dacă numai Dumnezeu ne judecă şi dacă nu avem nimic de ascuns, de ce
ne-ar fi teamă? Adevărata bărbăţie este acolo unde ne-am învins gândurile,
patimile şi pornirile rele. Şi ca viitor conducator să crezi că poţi manipula
un popor întreg, prin sloganul, “noi nu suntem ca voi, noi suntem normali”, sau
de partea cealaltă, să nu-ţi vezi limitele şi mincinoasele “roade” pe care le
tot clamezi, şi împreună neştiind altceva aceştia decât să arunce apoi unii în
alţii cu pietre, oare de asemenea parveniţi avem nevoie? Şi vai, cât de mulţi, chiar
creştini ortodocşi cu “ştaif”, tot dau cu zarul pe “orizontala” lumii căutând
pe cine să aleagă, şi încep să pună într-o părută balanţă a dreptăţii pe cei
“goi şi flămânzi”, care nu se mai satură de opulenţă şi de dezbinare. Şi mai
mult, o Biserică întreagă de “botezaţi nu găseşte oare printre aceştia unul mai
“vertical”, ca toţi ceialţi apoi să nu mai aleagă doar în virtutea “zeului
civic”, ci să aibe cu adevărat ce să aleagă, între Hristos şi minciună adică?
Suntem atât de dezbinaţi încât nu găsim printre noi pe cineva vrednic, care
poate este undeva în umbră şi noi, orbi fiind, nu-l vedem? Sau depăşind orice “socoteală”
lumească, oare nici-un păstor dintre cei “chemaţi” cu adevărat, nu vede
durerile poporului şi nu mai au curajul să strige pe faţă, precum sfinţii cei
vechi, abaterile “împăraţilor”, adică ale conducătorilor vremii? Dacă nimeni nu
se va mai ridica, atunci să nu aşteptăm “pietrele” să strige, şi înseamnă că cu
toţii vom fi vinovaţi de ceva, iar eu sunt primul!...
Cât despre
“simfonia” dintre Biserică şi stat, nu putem decât să credem că a fost un vis
frumos cândva, dar în continuare posibil. Însă toţi cei botezaţi dacă ne-am fi
respectat făgăduinţele la Botez şi ne-am fi lepădat de “lucrurile” Satanei, atunci
toţi aceşti “creştinii”, o adevărată forţă, unindu-ne în jurul lui Hristos şi
al Bisericii Sale, am fi găsit sigur pe cineva, chiar mai mulţi, pe care să-i
punem în frunte. Cândva, la curţile unor anumiţi împăraţi bizantini, creştinii
ortodocşi erau foarte căutaţi în aparatul administrativ al statului, pentru că
erau de mare încredere şi erau cei mai mulţi. Şi au fost vremuri, când armonioasa
simfonie bizantină a relaţiei dintre Biserică şi stat, dintre Dumnezeu şi
cezar, dintre Împăratul cel veşnic şi împăratul vremelnic, chiar funcţiona, căci
legile ce se făceau erau mai întâi verificate prin prisma Evangheliei, fiind
întrebaţi şi oamenii sfinţi ai Bisericii, ca nu cumva împăratul să facă ceva
împotriva lui Hristos. Astăzi nu mai este posibil acest lucru pentru că s-au
împuţinat extrem de mult şi creştinii trăitori, autentici, şi au devenit o
minoritate pe care numai Dumnezeu o ştie şi o vede. Înseamnă că majoritatea
suntem doar cu numele ortodocşi, căci cine mai trăieşte, nu zilnic, dar măcar
în zi de sărbătoare să fim împreună uniţi cu toţii în Hristos, la Sf. Liturghie?
Cine mai crede în binele suprem, în firesc, în familie, în istoria plină de
jertfe şi în fiinţa unui popor care are şi el un destin de împlinit, pus de
Dumnezeu şi care, şi pentru acesta vom da socoteală cu toţii? Evidenţa lumii de
astăzi, ne arată cât de puţini ne mai raportăm la aceste valori veşnice, şi
orbecăind precum nişte oi rătăcite, pe care nici “păstorii” nu le mai caută cu
jertfa şi iubirea datorată, ne lăsăm mereu purtaţi de sforile trase ale “stăpânitorilor
lumii”. Altfel, cum este posibil ca într-o ţară cu mai mult de trei sferturi de
“botezaţi” să fie atâta dezbinare şi minciună, hoţie şi manipulare, şi să fim
conduşi tocmai de cei ce care fac acestea, de cei care mint precum respiră? De
fapt, cancerul globalist şi imperialist, dorinţa nebună de putere a “boierilor”
lumii ce stau în umbră în palatele lor aurite şi privesc doar cu “un ochi” de
după colţ, vicleneşte, crezând că nu-i vede nimeni, aceştia sunt de fapt
“împăraţii” lumii, care au peste tot în lume păpuşarii lor prin care ei trag sforile
răutăţii, apocaliptice chiar. Şi să vezi când într-un sfârşit, în loc să ne fi
legat împreună prin credinţă şi iubire cu legăturile harului, dar legându-ne
tot mai mult cu lanţurile patimilor şi prostiei, ale manipulării şi apostaziei,
acestea ne vor lăsa ţara pustie şi toate ni se vor face “laţ” în jurul sufletului,
sufocându-ne veşnic până la ultima fărâmă de viaţă!...
Eu unul, mă uit la Hristos şi îmi ajunge, pentru
că deocamdată nu am cu cine mă “înjuga” în această horă secularistă şi
pluripartidistă, a falsei democraţii “reprezentative”, care face doar jocurile
Satanei. Păcatele şi relele pe care le va face un conducător pe care şi eu l-am
susţinut sau l-am “votat”, o parte mi se vor imputa la judecată şi mie, şi cât
de mult, Dumnezeu va vedea, dar El ne avertizează şi de acestea, căci se
numeşte “părtăşie la păcat”. Am luat deci, în calcul şi aceasta, cei care vrem doar
“circ şi pâine”, şi nu ce este drept la Dumnezeu, că Lui nu-i va scăpa nimic? Ba
chiar ni se va aduna si consecinţele faptelor noastre după moarte, până la
judecata de obşte? Părinţii Bisericii o spun, şi nu eu, un “teolog” doar în
acte vremelnice, că un conducător spre exemplu, care porneşte un război nedrept
sau participă cu oaste la un asemenea război, unde mor atâţia nevinovaţi, copii
mai ales, nu numai acest conducător va trage consecinţele la judecată, dar vor
fi părtaşi şi toţi ceilalţi care l-au “pus” pe un asemenea scaun, prea “înalt”
pentru el. Şi este vorba despre orice fel de conducător care nu slujeşte
tuturor cu dreptate, fie că este preşedinte de ţară, fie ministru, fie şef de
partid (!), sau patronii, primarii, şefii de spitale, şi câţi nu vor mai fi? Care
făcând rău celor din jur prin reaua lor “guvernare”, fac să moară şi să se
îmbolnăvească oamenii, strâmbă educaţia în şcoli, sărăcesc oamenii, duc la
emigrări masive, atâtea şi atâtea rele, faţă de care nu numai conducătorii vor
fi traşi la răspundere, ci şi cei care le-au girat reaua “ascenisune”. Căci, am
ales fără Hristos iar El spune, că “cine nu adună cu Mine, risipeşte”. Şi invers,
pornind tot de la Hristos şi alegându-ne conducători destoinici plăcuţi şi Lui,
atunci vom fi părtaşi şi la faptele lor bune, şi de asemenea, la judecata Sa
vom primi şi din răsplata consecintelor faptelor lor bune, ca unii ce noi i-am
susţinut şi ales. Deci, la Dumnezeu există ori la stânga, ori la dreapta, nu
există compromis, adică să alegem dintre “doua rele” pe cel mai mic rău!
Aceasta este o altă “erezie” obştească strecurată foarte fin de “cel viclean”,
şi nici măcar nu învăţăm din greşeli. Păi, nu am mai ales noi între aşa-zise
două rele, şi ne-a fost mai bine? Nu este şi mai mult rău acum, nu este ţara căzută
pe “butuci” sau poate nici măcar pe aceştia? “Cine nu învaţă din greşelile
istoriei riscă să le repete”, spune un cuvânt adânc, iar noi se vede că nu
învăţăm nimic, alegându-ne singuri “terminatorii” neamului“. Există păcat doar,
iar acesta este lipsa binelui, este abaterea de la firesc, de la normal, şi cat
este de mic sau mare, aceasta numai Dumnezeu poate să cântărească, nu
omul, însă noi trebuie sa ne împotrivim
oricărui păcat. Nu vom putea evita păcatele mari neîncepând mai întâi cu cele
mici, căci cum să învingem ceva mai mare, “tigrul” adică, când ne temem şi de
un şoarece?...
Răul,
numai cu binele va fi învins, iubindu-ne duşmanii, ceea ce ar face ca pe mulţi
să-i câştigăm, inclusiv nişte “voturi” în plus, altfel orice intenţie sau
lucrare, bisericească sau socială, profesională sau politică, ce nu are la bază
smerenia, iubirea, iertarea sau folosul comun, sunt sortite eşecului, iar dacă
vorbim numai despre politică, aceasta devine fără acest fundament, “curvă” cum
se spune! Din păcate, politica este “de la om” şi numai monarhia, regele uns în
Biserica lui Hristos, este “de la Dumnezeu”, ceea ce nu cred că vom mai vedea vreodată
în ţara noastră, cu atâta dezbinare între noi, în Biserică şi în afara ei, şi
mai ales în noi înşine, în mintea şi inima noastră îngroşate de păcat. Nu ne iubeşte
Dumnezeu pe toţi la fel? Şi atunci cei care ne credem ai lui Dumnezeu, cum ne
putem asocia cu cei care judecă mereu pe alţii şi îi dezbină, care nu ştiu ce
este iubirea şi iertarea, şi care nu ştiu decât să aţâţe sau să arunce unii în
alţii cu pietre? Cineva, şi este valabil pentru oricine, care se vrea a fi un conducator
“normal”, al tuturor adică, poate împărţi o ţară în două, în nouă, în
“psd-işti” sau “pnl-işti”, sau în orice denominaţiune? Cine a inventat
partidele în virtutea democraţiei (“demos” - popor şi “kratos” - putere),
care înseamnă “puterea poporului”, acestea în mod evident sunt împotriva
poporului, atâta timp cât totul devine un “joc”! Şi s-a luat acestuia puterea
ca să-şi aleagă în mod direct regulile jocului şi destinul, şi nu prin “interpuşi”.
Iar aceasta s-a putut prin aşa-zisa “democraţie reprezentativă”, adică printr-un
hibrid, o clonă a democraţiei autentice, directe, prin care puterea poporului,
zice-se prin alegeri “libere”, este pusă în mâna la câţiva ce au în spate doar
interese de grup, oligarhice, partidiste, şi care chipurile, sunt aleşi să ne “reprezinte”
interesele. Când “va face plopul pere şi răchita micşunele”, atunci va putea şi
cineva să ne “reprezinte” cu adevărat. Să fim siguri că nu a convenit niciodată
“boierilor” din toate timpurile, celor “puţini”, ca cei mulţi, adica “iobagii”
dintotdeauna, să aibe aceştia puterea. Hristos încurajează sărăcia de bună voie,
mai bună decât bogăţia “de voie”, iar pentru conducătorii de orice fel şi din
toate vremurile, ce spune: “Dacă cineva vrea să fie
întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor”. I-auzi, “să
fie cel din urmă”, adică să nu creadă cineva că este mai bun ca alţii, şi mai
ales, să fie “slujitor al tuturor”, adică nepărtinitor, să fie pentru tot
poporul şi nu doar pentru interesul unui grup sau al vreunui partid, al unor
oligarhi, sau pentru interesul personal. Şi abia atunci poţi fi un conducător
bun, pentru toţi, dar nevăzând pe Hristos în ceilalţi, şi la fel, nici “ceilalţi”
necăutând să vadă dacă este Hristos prezent în viaţa conducătorului ce şi-l
aleg, şi unii şi alţii vor avea ce merită! Dar cel puţin, cel care se uită la
Hristos, măcar nu poate să fie părtaş la
“înscăunarea” cuiva dându-i girul, fie şi printr-un vot, aceluia care nu are
habar de slujire, de iubire, de iertare, de unitate, de ţară, de familie…
Numai
dacă ne-am rezuma doar la familie, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu, formată din
bărbat, femeie şi copii, cea care trebuie să fie celula oricărei societăţi
“normale” şi laborator al sfinţeniei, cum o numesc Sf. Părinţi, ne vom da seama
cât de “săraci”, deşi bogaţi în aparenţă, sunt majoritatea dintre cei care vor
să ne conducă. Să te numeşti familist şi să nu ai copii, nu contează din ce
motive, este ceva împotriva scopului deplin al familiei, căci familia nu este doar
un “labirint” al plăcerilor. Primul scop al familiei este mântuirea tuturor
membrilor ei şi apoi naşterea şi creşterea copiilor, dar copiii să fie toţi cei
care ţi dă Dumnezeu, şi nu pe “alese”, făcuţi după vreun program, sau Doamne
fereşte, păstrând pe unii şi ucigând pe alţii, fraţi cu primii, în pântecele
mamei transfornat în mormânt! Deci, ca să existe o familie în adevăratul sens
este nevoie de “trei”, adică bărbat, femeie şi copii, căci “trei” înseamnă mai
mulţi, şi mai înseamnă că dăinuirea unei familii este prin copiii ce şi-i
creşte, dar care îi creşte tot în “trei”, adică prin soţ, soţie şi cu Dumnezeu,
Cel care le ţine pe toate. Proiectul lui Dumnezeu când la creat pe om şi la pus în Rai a fost FAMILIA, şi mai întâi
au fost creaţi bărbatul şi femeia, care erau împreună “una”, ceea ce acum se
poate reface prin Taina Nunţii. Şi dacă Adam şi Eva nu ar fi căzut în păcat
urmau să “nască” şi copiii, alţi oameni adică, dar prin puterea lui Dumnezeu şi
nu prin împreunare trupească, prin plăcerea trecătoare. Deci, orice familie
este concepută după chipul Sf. Treimi, căci şi aceasta este formată din “trei”,
adică Tatal, Fiul şi Sf. Duh, ce împreună au aceeaşi lucrare, voinţă şi fiinţă,
încât sunt “Una”. Ca atare, şi familia ca să fie familie, tot “trei” trebuie să
aibe, adică tată, mamă şi copii, căci copiii chiar daca sunt mai mulţi, toţi
sunt şi trebuie să devină “una”, cu tată şi mamă la un loc şi cu aceeaşi
“lucrare şi voinţă”. Fără Hristos-Dumnezeu prezent mereu în mijlocul şi în
viaţa unei familiii, degeaba numărul copiilor va fi mare, căci la Dumnezeu nu
contează “cantitatea” sau “faţada”, ci “calitatea”, nu creşterea cu trupul este
importantă, ci creşterea cu duhul. Cine nu are copii să nu îndrăznească să
vorbească despre familie şi copii. Iar familia, ca Taină şi comuniune sfântă în
lume, trebuie să rămână aceeaşi până la sfârşit, şi după ce mor părinţii, fără
nici-o dezbinare, căci dacă este prezent cu adevărat Hristos în mijlocul şi în
sufletele membrilor unei familii, El uneşte şi nu dezbină! Şi cine nu are
copii, din motive binecuvântate, naturale să zicem, şi nu poate naşte şi creşte
copii, atunci şi aici ne-a dat Dumnezeu o soluţie, pentru care răsplata este chiar
mai mare decât creşterea fiilor naturali. Şi anume, să înfieze copii, care
devin fii spirituali şi pentru care jertfa şi renunţarea este mai mare decât pentru
copiii naturali, care sunt iubiţi în mod firesc, şi la fel şi răsplata va fi în
veşnicie. Iar pentru toţi copiii, dacă este credinţă în Hristos, se va găsi şi
bucata lor de pâine, cu atât mai mult cu cât “hambarele” cuiva sunt pline! Iată
care este firescul, “normalul” unei societăţi, şi nu acela pe care îl strigă
până răguşesc pe la toate colţurile lumii, virtuale sau reale, cei care se cred
mai “normai” ca alţii, sperând să pescuiască şi pe alţii la fel ca ei!!…
Să
învăţăm din pilda “bogaţilor” din Evanghelie care au trăit numai pentru ei
înşişi, adică în mod egoist, nefiresc, anormal, şi să vedem şi ce au “primit”
apoi veşnic! Şi atenţie, poate fi valabil şi pentru “cei” ce încurajăm şi susţinem
modul lor egoist de afi şi a trăi. Cum s-a mai spus, vom fi judecaţi nu numai
pentru păcatele personale nepocăite, dar şi pentru cele care ne-am făcut
părtaşi cu alţii, plus consecinţele faptelor noastre sau ale acestora, care se
vor mai adăuga pâna la sfârşitul lumii. Mai ales ale celor care trebuiau să
răspundă şi pentru bunul mers al altora, cum ar fi răspunderea faţă de familie,
faţă de bunul mers al unei comunităţi sau al unei ţări întregi, şi faţă de care
nu se mai satură prin răul care îl fac. Singurul care contează şi care rămâne veşnic este
ADEVĂRUL, iar acesta nu poate fi cuprins sau deţinut de cineva, pentru că
Adevărul există prin Sine şi se apără prin El însuşi. A învăţa din greşelile
altora dar şi din propriile greşeli, a ne apleca după ce am dat cu capul de
pragul de sus, a citi pentru a ne informa şi a gândi câtuşi de puţin pentru ca
să dam dovadă că mai suntem oameni, a lua în calcul pe toţi şi pe toate şi a
ţine seama de toţi factorii implicaţi şi toate probabilităţile, iar în cele din
urmă a le pune pe toate la picioarele lui Dumnezeu, iată premiza celor mai bune
ALEGERI!...
Pictor, teolog, Vasile Neguş
