Pe 8 noiembrie al fiecărui an, nu prăznuim doar pe
Sf. Arh. Mihail şi Gavriil, ci pe toate cele nouă cete îngereşti care nu s-au
despărţit de Bunul Dumnezeu. Sf. Arh. Mihail, al cărui nume se tâlcuieşte,
“cine este ca Dumnezeu”, este arhistrategul şi conducătorul oştirilor şi
puterii lucrărilor lui Dumnezeu, fiind cel care a izgonit din cer îngerii
căzuţi şi pune capăt căderii altora, prin cuvintele: “să stăm bine, să stăm cu frică,
să luam aminte”. Este cel care a distrus cetăţile Sodoma şi Gomora şi la salvat
pe Lot împreună cu familia sa de la moarte, a călăuzit poporul evreu când a
ieşit din robia egipteană, şi potrivit Apocalipsei, el va aduce biruinţa finală
asupra diavolilor şi slujitorilor săi. Sf. Arh. Gavriil ( “Dumnezeu este
puternic” sau “omul lui Dumnezeu”), este „cel care ne descoperă taina dumnezeiască
şi cu adevărat mare“, descoperind tainele Împărăţiei cerurilor şi ale Sf.
Treimi, mai ales ale întrupării “Cuvântului”. Este cel care a vestit naşterea
proorocilor şi a drepţilor lui Dumnezeu dar şi întruparea şi naşterea Fiului
lui Dumnezeu din Fecioara Maria, şi a fost de faţă la Patimile şi Învierea
Domnului. Potrivit Tradiţiei sfinte, se consideră a fi “tânărul îmbrăcat doar
cu o fâşie de pânză…ce îl urma pe Iisus” şi este cel care a prăvălit piatra de
la uşa mormântului Său, vestind apoi şi Învierea Sa pentru prima dată femeilor
mironosiţe.
Legat de
toţi ceilalţi îngeri, Biserica ne descoperă prin Sf. Scriptură şi Sf. Părinţi,
frumuseţea, ordinea, ascultarea şi slujirea tuturor cetelor îngereşti, care
după descoperirea făcută prin Sf. Dionisie Areopagitul, sunt în număr de nouă.
Acestea cete sunt aşezate ierarhic, concentric, şi îngerii ce le formează, cresc
întru “asemănare” şi se desăvârşesc veşnic, aşa cum o fac şi sfinţii, în jurul
fiinţei necircumscrise şi transcendente a lui Dumnezeu, ce se face izvor
nesecat de lumină şi înţelepciune, de fericire şi bucurie veşnică. În ordinea
“aşezării” faţă de Dumnezeu , care este “de la cel mai mare spre cel mai mic”,
cele nouă cete se împart şi ele în trei, şi se numesc după cum urmează: Serafimi,
Heruvimi, Scaune; Domnii, Puteri, Stăpânii; Începătorii, Arhangheli şi Îngeri.
După cum se vede, îngerii, care sunt în ceata cea mai de jos, sunt şi cel mai
aproape de oameni. În această ordine desăvârşită, fiecare ceată se împărtăşeşte
de tainele şi înţelepciunea lui Dumnezeu, coborâtor, una de la alta, şi în mod
firesc nu “sare” vreuna peste cealaltă, decât dacă fiecare are poruncă direct
de la Dumnezeu. Cândva, cel mai luminat înger, din ceata heruvimilor, Satana
sau Lucifer (“purtător de lumină”), cum este numit şi de Sf. Scriptură, săgetat
de propria-i mândrie iscată de nerecunoaşterea ca Stăpân pe Cel ce-i dăruise atâta
frumuseţe şi putere, cum a şi gândit răzvrătirea a şi căzut “precum fulgerul”
împreună cu a treia parte dintre îngerii ce gândeau la fel. Iar “locul” unde au
căzut a devenit “iad”, un loc plin de suferinţă şi anarhie, urâciune şi
răutate, de unde niciodată nu vor mai putea să se ridice în cer. Este
interesant aici de spus, că cel care se războieşte cu Satana şi acoliţii săi
este Sf. Arh. Mihail, arhistrategul oştirilor îngereşti, care deşi dintr-o
ceată mai de jos, a arhanghelilor, el este trimis să se lupte cu cei ce au
căzut din cetele de mai sus, arătându-se prin aceasta rolul exact al fiecărei
cete îngereşti în cer. Sf. Pavel spune: „lupta noastră este împotriva începătoriilor,
a stăpâniilor şi a stăpânitorilor lumii întunericului acestui veac“(Ef. 6, 12).
“Stăpâniile şi Începătoriile” sunt cete îngereşti dintr-o treaptă mai înaltă
decât arhanghelii, iar Satana a fost serafim, deci de aici deducem că şi în iad
există “ierarhii”, însă “ascultările” demonilor sunt puse numai în slujba
răului, căci îngerii căzuţi prin natura lor au devenit cu totul răi. Însă acum
puterea lor este îngrădită de Dumnezeu şi răul ce-l fac este îngăduit numai în
scopul mântuirii oamenilor, aceasta presupunând că în atotştiinţa lui Dumnezeu,
răul născându-se prin alegerea păcatului, El îl poate întoarce spre binele
nostru numai dacă îi căutăm sensul, aşa cum fierul se face bun călindu-se prin
foc!
După cum
vedem, ieşirea din ascultarea faţă de Dumnezeu, înseamnă pieirea, durerea,
moartea şi deznădejdea, de aceea şi în Biserica lui Hristos de pe pământ
(ortodoxă), care este una cu cea din cer, deci având la bază ierarhiile, şi
aici “neascultările” pot fi pedepsite, dar nu cu scop rău, ci spre pocăinţă.
Deci, mare atenţie, pentru că în Biserică nu-şi are loc ranchiuna, despotismul
sau “cumpărarea” celor sfinte, iar cei care nu au înţeles acestea şi sunt
părtaşi ai ierarhiei, folosind darurile lui Hristos în scop rău şi egoist,
vorba lui Hristos, “mai bine şi-ar fi legat o piatră de moară de grumaz şi s-ar
fi aruncat în mijlocul mării”! Deci, nu orice fel de neascultare poate fi
neascultare în faţa lui Dumnezeu, şi dacă sunt pedepsite ierahic pe pământ, nu
înseamnă că şi Dumnezeu le pedepseşte, atâta timp cât nu se fundamentează pe
Adevăr. Însă sunt pedepse date de Biserică considerate chiar blesteme
(anatemele), cum a fost cea asupra lui Arie şi a multor eretici din istoria
Bisericii, de care şi Hristos ia seama prin Biserica Sa. Un exemplu mare de
acuzare şi pedeaspă nedreaptă chiar din partea Bisericii, a fost cea îndreptată
împotriva Sf. Maxim Mărturisitorul, când Adevărul fiind “ciuntit” chiar de
către ierarhii Bisericii şi de aproape toţi membrii ei, doar acest mare sfânt
şi câţiva ucenici ai săi, mai propovăduiau Adevărul curat. Şi fiind condamnat
de conducătorii vremii şi inclusiv de către “Biserică”, i se taie mâna dreaptă
să nu mai scrie şi limba să nu mai vorbească, toţi văzându-l tocmai pe el ca pe
un “eretic”, deşi el era adevăratul ostaş al lui Hristos, pe când toţi ceilalţi
se rătăceau. Dar pentru că Biserica are Cap pe Hristos şi “nici porţile iadului
nu o vor putea distruge”, deşi ea poate râmâne şi o turmă mică formată chiar
numai din “doi sau trei”, putând şi aşa să deţină întreg Adevărul, iată că în
virtutea puteri dumnezeieşti ce oare, tot Biserica îl reabilitează pe Sf. Maxim
numindu-l mare sfânt şi apărător al Ortodoxiei, al Adevărului. Deci, iată cine
este mai “mare” în faţa lui Dumnezeu, cel care apără Adevărul cu preţul vieţii
sale, şi trebuie să înţelegem, că în faţa lui toţi suntem iubiţi şi priviţi ca
fiind egali. De multe ori în acest sens, ca să le ruşineze pe cele “mari” ale
lumii şi chiar ale Bisericii, Dumnezeu le-a ales şi le alege pe cele “mici”! Şi
inclusiv în cer s-a descoperit această “inegalitate” sau egalitate ce are la
bază smerenia, cea care este fundamentul oricărui bine. Sf. Arh. Mihail era mai
“mic” faţă de îngerii căzuţi, dar el este trimis să-i pedepsească, aici
arătându-se şi menirea sa, unicitatea lui ca şi apărător al ordinii şi tainelor
lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae, în baza sfintelor predanii, spune şi
despre Sf. Arh Gavriil care este unul din ceata de mai “jos”, a opta , că a
fost singurul caruia i s-a descoperit misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Astfel, deşi nu face parte din ceata îngerilor aflată în prima triadă şi
nemijlocit lângă Dumnezeu, Sf. Arh. Gavriil se face luminător al tainelor
Întrupării…
Revenind la
praznicul de astăzi, referitor la îngeri, mai putem spune că natura lor este
nematerialnică însă fiind creaţi, au şi ei o “substanţă”, însă este de altă natură.
Îngerii, demonii şi sufletele celor adormiţi sunt „perfect spirituale“ şi ele
nu sunt supuse legilor timpului şi spaţiului. Putem vorbi de „forma” sau
„mişcarea” lor numai metaforic şi „au nevoie să fie îmbrăcate într-un trup
subţire, atunci când Dumnezeu le îngăduie să lucreze asupra trupurilor“. Însă
nu sunt total necircumscrişi precum Dumnezeu, căci “atunci când sunt în cer nu
sunt pe pământ, iar când sunt trimişi de Dumnezeu pe pământ, nu rămân şi în
cer. Dar nu sunt limitaţi de pereţi, de uşi, de încuietori sau de peceţi, căci în
acest sens sunt nelimitaţi. Cu toate acestea, ei nu apar aşa cum sunt nici celor
vrednici, adică celor cărora Dumnezeu voieşte ca ei să se arate, ci sub o formă
oarecare, în aşa fel încât să-i poată vedea aceia cărora li se arată”. Astfel,
Arhanghelul Rafael a fost tovarăşul de drum al lui Tobie vreme de multe
săptămâni, fără să se fi bănuit măcar o dată că nu era făptură omenească.
Totuşi, la sfârşit, când el a dezvăluit cine era, a spus: “în toate zilele am
fost văzut de voi, dar eu n-am mâncat nici n-am băut, ci numai ochilor voştri
s-a părut aceasta” (Tobit 12, 19). Îngerii iubesc pe Dumnezeu, Îl preamăresc și
împlinesc voia Lui în conducerea lumilor, împărățiilor, a popoarele, a
oamenilor. Ca slujitori, îngerii uneori împlinesc și pedepse date de Dumnezeu, dar
în mod statornic, îngerii ajută la apărarea și călăuzirea oamenilor. Îngerii
păzitori sfătuiesc de bine pe oameni prin glasul conștiinței: tot ce este în
noi bun, curat, luminat, orice gând frumos, orice mișcare bună a inimii,
rugăciunea, pocăința, faptele bune, toate acestea se nasc în noi și se
înfăptuiesc din îndemnul îngerului păzitor. Dar în viaţa oamenilor li se
îngăduie şi îngerilor răi, adică diavolilor, să-i “păzească” pe aceştia de a
face vreun bine, în acest fel făcându-le voia, vom deveni cât mai asemănători
lor şi iadului de unde vin. Pentru că îngerii sunt netrupeşti, la ei nu se
poate vorbi de sex şi nici de o transplantare a speciei, deci, ei nu se căsătoresc,
nu se înmulţesc şi nici nu mor. Îngerii îşi transmit unii altora propriile lor
gânduri şi hotărâri fără să rostească cuvinte. Însă, pentru îndeplinirea
slujbei lor, pot lua infăţişare omenească, pot să vorbească, să apară îmbrăcaţi
şi uneori purtând aripi. Pe temeiul organizării iconice a ierarhiei cereşti arătată
de către Sfântul Dionisie, care are un corespondent cu adevărul din cer, a fost
organizată şi ierarhia pământească. Astfel, avem arhierei, preoţi, diaconi,
monahi, mireni şi celelalte trepte. Treptele preoţiei au, prin urmare, un corespondent
cu cetele îngerilor…
Pictor, teolog, Vasile Neguş
