Această pericopă EVANGHELICĂ, este despre “bogatul căruia i-a rodit ţarina” sau despre cei cu
multele hambare pline, însă cu sufletele goale!...Iată ce ne spune pericopa evanghelica: “Zis-a Domnul
pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine,
zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi
face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo
toate roadele mele şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai
multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea,
veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la
tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu
cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”. Deşi Hristos nu înfierează bogăţia obţinută
cinstit, ci neîmpărţirea ei cu cei săraci, totuşi în Sf. Scriptură se vorbeşte
mai mult despre bogaţi “nefericiţi” decât de săraci deznădăjduiţi. Bogăţia nedreaptă
şi bogaţii nemilostivi, ce prin hoţie, minciună şi sărăcirea altora îşi umplu
ei hambarele îmbuibării, sunt cei mai condamnaţi şi nefericiţi, iar pe unii îi
numeşte de-a dreptul “NEBUNI”.
Astfel,
înţeleptul Solomon, zice: „Veniţi să ne desfătăm cu bunătăţile cele de acum şi
de făpturi să ne folosim cu toată căldura tinereţii. Să avem din belşug vinuri
scumpe şi miresme şi să nu lăsăm să treacă florile de primăvară. Să ne
încununăm cu flori de trandafiri, până nu se vestejesc. Nimeni dintre noi să nu
lipsească de la petrecerile noastre, să lăsăm pretutindeni semnele veseliei
noastre, căci aceasta este partea noastră şi menirea noastră. Să asuprim pe cel
sărac şi drept, să nu ne fie milă de văduvă şi de cărunteţile bătrânului
încărcat de ani să nu ne ruşinăm”…
Iar
Apostolul Iacov: “Veniţi acum, voi bogaţilor, plângeţi şi vă tânguiţi de
necazurile care vor să vină asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi
hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru şi argintul au ruginit şi
rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi ca focul va mistui trupurile
voastre; aţi strâns comori în vremea din urmă. Dar, iată, plata lucrătorilor
care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi strigătele
secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot. V-aţi desfătat pe pământ
şi v-aţi dezmierdat; hrănit-aţi inimile voastre în ziua înjunghierii.
Osândit-aţi, omorât-aţi pe cel drept; el nu vi se împotriveşte”…
Şi la fel,
Sf. Ioan Gură de Aur: “Săracilor, ce vă lipseşte dacă Îl aveţi pe Dumnezeu?
Bogaţilor, ce aveţi dacă vă lipseşte Dumnezeu?...În cele trecătoare, nu poţi
deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovniceşti însă, nu poţi deveni
bogat decât îmbogăţind pe altul. Cauţi bogăţia? Fă-ţi-L prieten pe Dumnezeu şi
vei fi cel mai bogat”. Iată crunta realitate a bogaţilor “săraci” şi a bogăţiilor
lor nedrepte, pe care Dumnezeu ne-o descoperă. Nu este adică, o constatare pur
omenească, ci este un avertisment dumnezeiesc pentru toţi bogaţii lumii ce “au
urechi să audă”, de peste tot şi dintotdeauna. Câţi “nebuni” bogaţi nu sunt şi
în ziua de astăzi, ce lasă prăpăd în urma lor, “pustiind” pământuri şi neamuri
întregi, prin înmulţirea hambarelor lor şi prin vicleşugurile lor. Bogatul din Evanghelie
este numit nebun nu pentru că avea avere, ci pentru că idolatriza averea şi se
închina ei. Păcatul lăcomiei îl orbise cu desăvârşire, de aceea în faţa morţii
era mai sărac decât toţi săracii din lume, nenorocit, demn de compătimit pentru
cele ce îl aştepta. Bogăţia poate fi şi un dar de la Dumnezeu, deci în sine ea
nu este rea. Dar modul ei de întrebuinţare poate fi bun sau rău. Această
bogăţie materială i-a fost dată bogatului din Evanghelie pentru a se îmbogăţi
sufleteşte prin milostenie. Însă fiind lacom şi nesimţitor faţă de Dumnezeu şi
semeni, această bogăţie îi devine o piedică în calea mântuirii. Deci, bogăţia
este o piatră mare de încercare pentru sufletul nostru! În toate timpurile omul
s-a frământat mereu, mai mult pentru “a avea” şi nu pentru “a fi”. Fie pentru
nevoia trebuinţelor trupeşti din orice clipă, fie pentru grija traiului de mâine
şi mai târziu; fie pentru încrederea falsă, că prin avere putem stăpâni şi
manipula împrejurările în mijlocul cărora ni se desfăşoară viaţa.
Din pricina
lui “a avea”, mai ales a dorinţei idolatre de îmbogăţire, s-au născocit războaie
şi s-au vărsat râuri de sânge, ne ţine în duşmănie cu aproapele, ne poartă în
judecăţi, ne produce nelinişte şi în sfârşit, bogăţia poate aduce pentru noi
cea mai grea osândă în viaţa de dincolo, nimicind astfel toate ostenelile
noastre de pe pământ. Multe sunt greşelile mari, atât ale bogatului din
Evanghelie dar şi ale tuturor ce socotesc ceea ce este trecător şi pieritor, pe
care le mănâncă “moliile” şi sunt supuse “ruginii”, ca fiind veşnice şi
“îndestulătoare”. Celui lacom i se pare că viaţa este veşnică, de aceea doreşte
să adune cât mai multe avuţii. El crede că dacă i s-au înmulţit bogăţiile, i
s-au înmulţit şi zilele. I se pare că dacă este bogat este şi nemuritor, crede
că dacă are totul din belşug, nu va mai muri. De aceea i s-a spus „nebune”,
pentru că aşa a cugetat, ca un om fără minte. A mai greşit acest bogat şi prin
faptul că şi-a însuşit şi a păstrat numai pentru el hambarele cu “bunătăţile
pământului”, pentru desfătare întru mulţi ani. Pe când în jurul lui erau atâţia
lipsiţi de pâinea cea de fiecare zi, atâţia dezmoşteniţi ai soartei, atâţia
bolnavi, atâţia care mureau de mizerie. Atunci, ca şi acum, în jurul acelui
bogat erau orbi, şchiopi, ologi, bătrâni fără nici un sprijin şi atâţia copii
sărmani. Toţi aceştia erau mai de preţ decât toate bogăţiile sale, căci erau
suflete şi vieţi omeneşti, “mărgăritare” în veci strălucitoare, dar care pentru
un timp erau aruncate în adâncul suferinţelor şi în noroiul tuturor nevoilor. Pe
aceştia însă, bogatul zgârcit nu-i vedea. El îşi fixase privirile lui, grija
lui şi întreaga lui fiinţă la averea sa, la desfătările sale atât de
trecătoare. Bogatul a devenit aşa pentru că era lacom.
Lăcomia
este un păcat capital şi constă în pofta nestăpânită de a mânca şi a bea peste
măsură, precum şi în dorinţa de a aduna multe bogăţii. Lăcomia este un păcat al
trupului, „aşa cum sunt: adulterul, desfrânarea, necurăţia şi destrăbălarea”. La
animal instinctul de conservare funcţionează fără devieri şi exagerări, pe când
la om, foamea şi setea pot degenera în pofte nesăţioase, în lăcomia pântecelui
şi în beţie. Lacomul se dovedeşte mai lipsit de minte decât animalele, căci
acestea încetează de a mai mânca şi a bea când s-au săturat, pe când omul
stăpânit de lăcomie preschimbă plăcerea ce însoţeşte satisfacerea trebuinţelor
fireşti, din mijloc necesar în scop, şi urmăreşte permanentizarea ei. Lăcomia
sub toate aspectele ei (îmbuibare, beţie, iubire de avuţie…etc.) este un păcat
ucigător, exercitând o lucrare de întunecare a sufletului, chiar o înnebunire a
lui, cum este cazul bogatului căruia i-a rodit îmbelşugat ţarina. De aceea,
Mântuitorul spune: „Luaţi seama de voi înşivă ca nu cumva să vi se îngreuieze
inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea
să vină peste voi fără de veste” (Luca 21, 34).
Sf. Scriptură califică lăcomia drept idolatrie, mama
şi rădăcina tuturor răutăţilor: „Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat,
sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are
moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 5). Într-adevăr,
lăcomia este izvorul tuturor răutăţilor, fiindcă din cauza ei piere dragostea
frăţească dintre oameni, pământul se umple de hoţi şi ucigaşi, mările de
piraţi, societatea de calomniatori şi trădători, familiile se dezbină. Pe drept
cuvânt spune înţeleptul Solomon: „Omul lacom aţâţă cearta, iar cel ce nădăjduieşte
în Domnul va fi îndestulat” (Pilde 28, 25). Mântuitorul nu este împotriva
bucuriilor curate, adică a bucuriilor ce zidesc şi sfinţesc pe om. Spre a putea
gusta fericirea, se cere rânduială în cugetul nostru şi urmarea poveţei Sf.
Pavel: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le
faceţi” (I Cor. 10, 31). Sau zice în alt loc: „Purtarea de grijă a trupului
vostru să nu o prefaceţi în pofte” (Rom. 13, 14).
Hristos
rosteşte această pildă, a “bogatului căruia i-a rodit ţarina”, pe când se afla
în mijlocul mulţimii din care a răsunat glasul unui om, care îl ruga să-i ajute
ca să împartă averea sa cu fratele său, gest pe care Fiul lui Dumnezeu l-a
socotit ca o manifestare evidentă a lăcomiei şi o îndepărtare de Dumnezeu, izvorul
vieţii celei adevărate. Cu acest prilej El a prevenit pe Sf. Apostoli să fugă
de orice formă de lăcomie, care izolează pe om de Tatăl cel ceresc şi îi
întunecă toate strădaniile de a păstra în el neîntinat “chipul şi asemănarea”
lui cu Dumnezeu. Astăzi trăim într-o lume n care ne pasă numai de noi înşine şi
tot mai puţin de cei din jur, într-o societate care cultivă tot mai mult
egoismul, cultivă individul şi nu persoana sau personalitatea, cultivă omul,
dar nu omul lui Dumnezeu, nu omul format din trup şi suflet, ci doar omul
material. De câte ori nu ne surprindem şi noi vorbind cu sufletul nostru, aşa
cum a făcut-o bogatul de astăzi? Şi, stând de vorbă cu noi înşine, de câte ori
nu ne arătăm preocupaţi, sau mai bine zis obsedaţi, doar de lucruri materiale şi
trecatoare, ce se epuizează şi se consumă în viaţa aceasta?…
Tot ceea ce
este promovat de lumea “idolatră”, pe stradă, pe panourile publicitare, în
media şi pretutindeni, toate acestea nu fac doi bani pentru sufletul din noi!
Şi cu toate acestea, adeseori cădem în capcana inversării valorilor şi ne
trezim vorbind sau gândind, numai despre acelea şi lăsând loc atât de puţin,
dacă nu cumva deloc, lui Dumnezeu sau aproapelui în inima şi în fiinţa noastră.
Am fi tentaţi să credem că bogatul a procedat corect. Până la un punct gândirea
lui a fost logică. I-a scăpat un amanunt: eventualitatea morţii. Bogatul nu
luase în calcul MOARTEA, care putea interveni oricând. Îşi elaborase soluţia,
fără să ţină seama de această eventualitate sigură. Ori, o soluţie care nu ia în
calcul toţi factorii implicaţi, nu este o soluţie înţeleaptă. De aceea, omul
fiind mărginit, niciodată nu va putea avea privirea de ansamblu a lui Dumnezeu,
care le ştie şi le vede pe toate, inclusiv viitorul nostru. Fără ajutorul Lui
nu vom putea niciodată face ceva cu adevărat bun, care să ne fie de folos în
viaţaveşnică. Ca atare, şi pericopa ne avertizează la sfârşit, că toţi cei ce
îşi adună comori pentru sine, numai pentru satisfacerea egoismului personal şi
fără “ a aduna” împreună cu Hristos, le vom “risipi” pe toate şi ne vom numi cu
toţii nebuni! Sufletul nostru este averea noastră cea mai scumpă şi nepreţuită,
este “hambarul” fără fund pe care trebuie să-l umplem mereu “vânzând” săracilor
tot ce este pământesc, şi de aceea spune Hristos, că nouă “ni se va cere
sufletul”, din mâinile noastre, şi nu de la altul străin! Noi alegem cu ce să-l
umplem şi noi vom da socoteală de el, şi ferească Dumnezeu pe cel ce nu s-a
“îmbogăţit”, cu şi în Hristos…
Paradoxal,
în lumea de dincolo vom putea lua numai “bunurile” la care suntem gata să
renunţăm aici, în lumea pământească, dându-le celorlalţi, deci cu cât ne vom
dezlipi mai mult inima de ceea ce este lumesc şi trecător, cu atât ne vom
îmbogăţi şi în Dumnezeu. Şi cum poate investi cineva în El, ne spune tot
Hristos: “Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu
se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici
molie nu o strică!” (Luca 12, 33). Iată, alternativa „adunării în hambare“ este
milostenia, prin care cu adevărat putem “economisi”. Şi dincolo de moarte, vom
lua cu noi numai ce am zidit duhovniceşte în sufletul nostru şi al celorlalţi,
ba chiar dobânzi multe vom afla. A “investi” în Dumnezeu şi în oameni, este
singura investiţie “profitabilă” ce are efect veşnic şi cu adevărat fericit. Aceasta
este oferta, aceasta este provocarea ultimă, pe care Evanghelia şi Mantuitorul
Hristos o aduce lumii, iar Biserica prin predica ei şi prin chemarea ei, o
repetă la nesfârşit. Să nu ne alipim de această lume, oricât de frumoasă ar fi
ea, pentru că nu este sensul ultim al existenţei noastre. Sensul ultim este
mult mai mare, oferta este mult mai generoasă şi se cheamă DUMNEZEU şi veşnicie
fără de sfârşit!!...
Pictor, teolog, Vasile Neguş
