DUHOVNICESTI, ICOANE, PICTURA MISTICA, TROITE(fresca), TÂLCUIRI, VIDEO

miercuri, 27 iulie 2016

ARTA şi ARTISTUL


   S-au scris şi s-au spus multe despre artă şi despre ceea ce ar putea să însemne ea, însă pentru cei ce suntem creştini ortodocşi şi spre folosul întregii umanităţi până la urmă, pornind de la realitatea evidentă şi revelată a lumii ca şi Creaţie a lui Dumnezeu, dar şi a scopului pentru care aceasta a fost creată, adăugând chiar şi etimologia cuvântului „artă” (din latinescul „ars, artis” – artă, derivate şi acestea din rădăcina “ar” prezentă în grecescul „ararisco”, înseamnă  – a aşeza, a îmbina, a construi, a face…), trebuie să spunem că arta în adevăratul sens al cuvântului, nu poate să fie decât un dar de la Dumnezeu din infinitatea bogăţiei de daruri ce El o are, oferit omenirii din aceeaşi iubire părintească, spre a zidi şi sfinţi simţurile omului şi a le “aşeza” la locul lor cuvenit şi prestabilit de Dumnezeu. Simţurile sunt adevărate “ferestre” ale sufletului omenesc care pot fi închise sau deschise spre lumea materială înconjurătoare, create special spre mai multa unitate şi unire cu Dumnezeu, atâta timp cat omul va da voie să intre pe ele doar ceea ce îl edifică. Sfântul Maxim Mărturisitorul, spune că simţurile “adaptează treptat puterile sufletului spre făptuirea virtuţilor prin perceperea raţiunilor din lucruri, prin care cei ce privesc spre adevăr, citesc ca prin nişte litere pe Dumnezeu Cuvântul, cum şi puterile sufletului îndrumează în această direcţie simţurile trupului”, deci cele cinci simţuri ale trupului – văzul, auzul, mirosul, gustul şi tactilul – au fost date omului mai întâi pentru a se putea împărtăşi de bunătatea darurilor lui Dumnezeu, prin care să-L cunoască pe El şi să înţeleagă marea Lui iubire faţă de „lume”, şi abia apoi au fost date pentru nevoile trupului material, adică hrana şi creşterea sănatoasă în viaţa cea vremelnică. În viziunea Sfinţilor Părinţi, simţurile omului sunt numite “icoane” ale puterii sufletului, căci fiecare simţ având organul lui este în legătură şi cu o putere a sufletului, astfel că văzul slujeşte puterii înţelegătoare, adică minţii, auzul slujeşte puterii cuvântătoare, mirosul puterii irascibile, iar gustul şi tactilul, puterii poftitoare. Dar dintre toate spune Sf. Vasile cel Mare, inclusiv oamenii de ştiinţă de astăzi, că vederea este cea mai importantă, omul primind 80% informaţie din afară prin văz, acesta având “cea mai vie acuitate în perceperea lucrurilor sensibile”. Deci, am putea spune că omul devine ceea ce el vede, aude, miroase, gustă şi pipăie, adică ceea ce el dă voie să intre prin aceste “ferestre”. Universul văzut e un simbol plin de simboluri în care este prezent Dumnezeu, descoperit prin mintea omenească înduhovnicită, este ca o scară pe care omul poate urca de la cele văzute la cele nevăzute, căci dacă se foloseşte bine de simţuri prin puterile sale înţelegătoare spiritualizate, culegând din lucruri feluritele raţiuni şi mută în sine tot ceea ce percepe simţual, cunoaşte pe Dumnezeu cel ce s-a ascuns în ele”. Psalmistul David, descoperă că “cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”, iar Aristotel, spune că “Dumnezeu, care nu poate fi văzut de nimeni se vădeşte în lucrurile Sale”, adică făptura strigă “nevrând”, pe Făcătorul ei. Cu alte cuvinte, pe de o parte, nimeni nu va putea să zică că dacă pe Dumnezeu nu-l vede înseamnă şi că nu există, iar pe de altă parte, deducem complexitatea şi măreţia Acestuia prin a cărui lipsă de orice obiectivitate palpabilă, îşi demonstrează aprioric existenţa. Dar dacă lumea creată, văzută sau nevăzută, prin calitatea ei unitară intrinsecă şi extrinsecă, ne duce spre un aparent indefinit atât de viu şi personal în manifestare, înseamnă că această lume văzută ca un simbol, plină de „slavă” şi sensuri, anticipează şi oferă posibilitatea iconicităţii ei ca legătură şi imagine la fel de vie, cu Cel a adus-o la viaţă.
    Lumea creată este mijlocul de legătură şi “regatul” ultimului creat, regele-om, cu cel “după chipul şi spre asemănarea” care a fost creat, cu Creatorul său, un Dumnezeu întreit în Persoane, ce imprimă egalitar dar nu şi fiinţial, şi creaturii lui caracterul de persoană dialogică, ca de la „egal la egal”!...Prima regulă a creativităţii, cuvânt ce vine din latinescul “creare”, care înseamnă “a zămisli”, “a făuri”, este aceea că, creatorul ei îşi reflectă personalitatea dar niciodată persoana în totalitatea ei fiinţială, în creaţia lui. O creaţie este mai mult sau mai puţin făcută, funcţie de desăvârşirea creatorului, după “chipul” acestuia, este imaginea personificatoare vazută în oglindă, ca proiecţie tainică a puterii creatoare adânc înfiptă în taina persoanei, este un simbol care emană viaţă şi sens într-o măsura direct proporţională cu desăvârşirea amintită a creatorului!...Însă, dacă numai Dumnezeu este desăvârşit atunci singura creaţie desăvârşita este numai a Lui, iar unei creaţii desăvârşite nu i se mai poate adăuga nimic şi nici lua, pe când creaţiile omului, el fiind o creatură nedesăvârşită, finită, dar creată cu potenţă spre desăvârşire veşnică în legătura harică cu Creatorul său, sunt mereu supuse devenirii sau pieirii, ceea ce astăzi pare suficient mâine i se vor vedea lipsurile, şi mai ales creaţiile lui sunt nedesăvârşite, pentru că sunt făcute din ceva preexistent şi independent de puterea lui. Omul neputând să creeze din nimic ceva obiectiv, el are nevoie de o „materie” creată deja, dar nici ideile lui nu sunt cu totul ale lui, ci substratul lor îşi au impulsul sub inspiraţia Creatorului său, sau decadent, când el este „sfâşiat” de cele potrivinice Creatorului. Omul este o creaţie vie cum “viu este” şi Dumnezeu, şi nu este o creaţie inertă aşa cum sunt “creaţiile” lui personale, şi tot ce simte, gândeşte sau „mişcă” el, este totdeauna în legătura harică existenţială şi proniatoare cu Cel ce la creat, şi pentru că Dumnezeu mereu “lucrează”, El crează din veşnicie întru veşnicie, deci cununa creaţiei Lui – omul, este în continuă devenire şi desăvârşire, practic fără capăt, veşnică. Cu alte cuvinte, putem spune că Dumnezeu ca şi Creator, este şi El un “Artist”, şi aceasta înseamnă sigur, că dacă omul este creat după chipul Lui, adică tot ce are El, toate atributele Lui,  i le-a pus şi omului în adâncul persoanei lui, mai puţin fiinţa dumnezeiască; atunci şi omul are datoria sfântă să crească toată viaţa “după chipul şi spre asemănarea” cu Dumnezeu în aceste calităţi, printre care se află şi capacitatea de a crea, deci de a putea fi un veritabil artist după asemănarea cu “Marele Artist”, cu Creatorul său. Părintele Constantin Galeriu, marele duhovnic, profesor şi teolog, spunea despre artişti, că aceştia “sunt imediat după preoţi ca rang duhovnicesc”. Deci, să ne închipuim ce ar rămâne un preot dacă prin absurd ar fi dezbrăcat de harul preoţiei dat lui de către Hristos prin „punerea mâinilor”? Cu siguranţă, ca şi teolog, ar rămâne un propovăduitor al cuvântului Evangheliei prin auz, dar nu ar mai rămâne şi un propovăduitor, şi un sfinţitor, al materiei şi imaginilor încărcate de simbolurile liturgice sfinte, ca atunci când slujea şi la Altar, deci ar rămâne doar un teolog, un propovăduitor pentru urechile ce vor vrea “să audă”. Dar aceasta este şi trebuie să fie şi artistul, profund ancorat în trăirea Evangheliei plină de sens, un teolog, un propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu prin sunet şi imagine, pentru auz şi vedere, deci de aceea artistul a cărui artă zideşte mai este numit şi „preot al creaţiei”, pentru că în afară de harul de a sfinţi, ca stare a preoţiei sacramentale, acestuia nu-i mai lipseşte nimic, este preot împărătesc aşa cum sunt toţi cei botezaţi, şi în acelaşi timp preot al creaţiei, un teolog al imaginii, al simbolurilor şi semnelor sacre, ce încearcă să transpună dogma revelaţiei dumnezeieşti prin intermediul mijloacelor artistice, ceea ce înseamnă că şi el sfinţeşte pe cei din jur, atâta timp cât mesajul lui artistic este plin de sens, ce duce către Dumnezeu prin Dumnezeu.
   În concepţia bizantină arta nu mai este considerată un mijloc de a reproduce şi de a reprezenta; arta trebuie să transceandă total sensibilul şi inteligibilul, ea trebuie să pună în mişcare sufletul, să devină obiect de ,,contemplaţie”. Pictura, sculptura şi muzica bizantină nu aspiră să copieze, ci să se apropie de „idee” şi să patrundă în lumea divinităţii, creindu-se un ideal artistic în care domină contradicţia dintre corp şi spirit, dintre lumea sensibilă şi cea suprasensibilă, toate acestea având mai întâi un scop teologic, şi spre deosebire de antici, care glorificau frumueseţea fizică a corpului uman, arta bizantină glorifică frumuseţea spirituală a omului. Sfântul Clement Alexandrinul, spune că lumea poate fi comparată cu o “operă de artă perfectă a lui Dumnezeu”, iar Sf. Vasile cel Mare, pomeneşte de “regulile artei” ca fiind specifice numai frumosului adevărat, căci el spune: “Dumnezeu priveşte ca frumos tot ceea ce este făcut după toate regulile artei şi ceea ce concură spre un scop util”. Sfinţii Părinţi arată că principala caracteristică a frumuseţii creaţiei este armonia, care se descoperă ca ordine, măsură, echilibru, proporţionalitate, unitate constructivă, rigoare compoziţională, acord al puterilor, şi că toate acestea nu pot fi întâmplătoare, un rezultat al hazardului, ci sunt opera unui Împărat şi Creator a toate. Deci a vorbi despre ceea ce este arta şi care ar trebui să fie rostul ei, trebuie doar să privim şi să învăţăm de la Creator, Cel ce este Frumosul Absolut, frumosul fiind splendoarea Adevărului, pentru că nu poate fi vorba de artă acolo unde nu se porneşte de la această perspectivă plină de sensuri, arta prin definiţia ei supremă, fiind “cea care afirmă şi exprimă divinul”. Şi în nimic din Creaţie frumosul nu se descoperă mai plenar ca în om, cel creat “frumos” după chipul lui Dumnezeu întreit în Persoane, Cel ce este izvorul însuşi al frumosului şi al oricărui bine. Dealtfel, Dumnezeu fiind numit în multe feluri, printre care Frumosul Absolut sau Binele Absolut, inseamnă că acestea două sunt una şi aceeaşi, deci rostul omului este şi acela de a “creşte” frumos prin frumos, de a deveni bun făcând binele, sau chiar de a deveni sfânt, zidind frumosul dătător de viaţă prin artă, adăpându-se neîncetat din izvorul Frumosului. Totuşi, trebuie să vedem că Frumuseţea dumnezeiască are pentru creaţie un caracter arhetipal, astfel încât, între Dumnezeu şi lume, între Frumosul divin şi frumuseţea cosmosului, se instituie un raport de la cauză la efect, fiind o Frumuseţe Arhetipală incognoscibilă, dar în Persoana lui Hristos ca Dumnezeu întrupat este ipostaziat Adevărul, adică Frumosul, şi „cel ce îl vede pe El vede şi pe Tatăl”, şi deci Frumosul Absolut. Cu alte cuvinte, orice frumuseţe ce începe şi se termină cu Hristos, poate fi una din chipurile acestei Întrupări, iar “vederea” Tatălui, a Frumosului, va trece totdeauna prin Hristos şi va veni prin Hristos, în mod desăvârşit. Dar deşi, El este modul absolut prin care Dumnezeu ni s-a făcut accesibil, devenind unul ca noi în afară de păcat, încă dinainte de El şi chiar şi după, Dumnezeu ni s-a făcut şi se face mereu accesibil, transcendent fiind, prin semne şi simboluri sfinte. Iată care trebuie să fie înţelegerea şi menirea unui artist, când vrea să “vorbească” prin arta lui despre frumos, despre bine şi despre ceea ce poate deveni cu adevărat, printr-un mijloc plastic de exprimare, ceea ce se cheamă artă sau cultură în general. Cultura adevărată, nascută din „cult”, când îşi regăseşte originile liturgice de căutare a Unicului Frumos şi Bun, poate deveni o „icoană” a împărăţiei cerurilor, iar creatorul (artist sau savant), ce se raportează numai la Adevar, devine preot al Sacerdoţiului universal, în a cărui creaţie Hristos se manifestă pe măsura purităţii potirului Său. Cultura poate să se întâlnească deci cu liturghia, integrându-se în liturghia cosmică, atunci când prin ştiinţă, gândire, artă, activitate socială, cântă Numele lui Dumnezeu, iar operele de artă devin conducătoare spre, şi slujitoare ale împărăţiei cerurilor. Ortodoxia are cea mai înaltă şi cuprinzătoare viziune a frumuseţii spirituale: frumosul artistic îl ajută atât pe autor cât şi pe contemplatorul său, să înainteze spre Dumnezeu, participând astfel la întărirea efortului omenesc în urcuşul său duhovnicesc in virtute, până la mântuire. Astfel, manifestarea Frumuseţii se înscrie întru-un ciclu complet: Frumuseţea dumnezeiască iradiază şi naşte frumuseţea omului, iar omul, prin creaţia sa artistică-sacerdotală, reflectă lumina Frumuseţii necreate, sfinţit fiind de harul Duhului Frumuseţii şi sfinţind la rândul său pământul deodată cu preaslavirea Numelui Domnului. Iar în acest circuit, în care energiile divine necreate lucrează permanent, frumosul creaţiei umane reprezintă un moment al epectazei omului în infinitatea luminii Frumuseţii dumnezeieşti. Revelaţia lui Dumnezeu nu este o acţiune unilaterală a Lui asupra omului; ea presupune neapărat co-operarea omului, pe care îl invită, nu la pasivitate, ci la un efort activ de cunoaştere şi pătrundere. De vreme ce omul este creat după chipul lui Dumnezeu, creaţia omului ca act de colaborare cu Dumnezeu nu are preţ, decât în măsura în care poartă şi împlineşte planul divin, prin unirea voinţei lui cu voinţa divină. Un lucru fără conţinut sofianic este plat şi absurd iar idealul fără obiect, este orb şi neînsemnat. Din punct de vedere sofiologic e evident faptul că arta abstractă (“ab-trahere” – extrasa din real) se exercită păgubitor asupra “sophiei”, a cărei destinaţie a fost schimbată, care s-a abătut de la menirea sa şi care este pervertită în însăşi esenţa ei în relaţia cu realul, fapt care o lipseşte de finalitatea sa şi o face cu neputinţă de descifrat, deoarece este o “sophia” care şi-a pierdut corpul, astfel, ea nu mai este decât o simplă vrajă a clipei. Arta abstractă se exercită asupra „curcubeului” retras din contextul său cosmic. Spectrul său solar poate fi admirat, analizat, culorile sale pot varia la nesfârşit; el nu mai uneşte cerul cu pământul, nu spune nimic despre ceea ce este esenţial în om. Însă, curcubeul nu este deloc un joc de culori, nici un obiect estetic după Sf. Scriptură, el este marele simbol al legământului dintre Dumnezeu şi om. În iconografie, curcubeul susţine trupul lui Hristos Pantocrator, în timpul venirii Lui pline de slavă. Abstractizarea retează vibraţiile luminoase ale izvorului lor, ale răsăritului liturgic. Ce poate ea releva omului care se roagă şi care se închină în faţa sclipirii fulgeratoare a chipului dumnezeiesc, spunând: “Întru Lumina Ta vom vedea lumina”?. Frumosul nu e doar ceea ce place; mai mult decât o sărbătoare a ochilor, el hrăneşte şi iluminează duhul.
   Expoziţiile de astăzi, arată că formele moderne abstractizate nu-şi supravieţuiesc. Cu cât forma este mai goală de conţinut raţional, cu atât e mai nelimitată în combinaţii. “Nelimitatul” expresiilor artei abstracte arată îngustarea, limitarea sufletului, deoarece limitatul, în marginile lumii închise, nu transcende nimic. Dimpotrivă, nemărginitul divin, ia mereu singura şi unica formă, a Întruparii: “Prin firea Ta, eşti fără de margini, dar Tu, Doamne, ai vrut să Te cuprinzi în vălul cărnii”. În unicul chip al lui Hristos, Dumnezeu este prezent şi odată cu El întreaga fire umană. În arta abstractă, ca un plus de materie, formele şi-au pierdut conţinutul transcendent, arta tinde spre absolut dar pleacă dintr-un gol; elanul ei nu ia nimic cu sine din această lume, nici o părticică din „carnea” sa. E o artă ermetică de ritmuri atipice, în care subiectul este subiectivitatea ezoterică şi cerebrală a artistului, jocurile inconştientului său. El crează o lume a sa în care nimeni altul nu intră, din lipsa unei căi de acces, sau care se reduce la un efemer foc de artificii. La capătul celălalt, marea artă figurativă ne oferă viziunea transfigurantă a maeştrilor. Ea cuprinde “sophia”pământească în armonia celor două laturi ale sale, reală şi ideală, o cântă şi zideşte „templul sofianic”. Dar, pentru a deveni receptacol al Frumuseţii divine, aceasta trebuie să se deschidă, în mod conştient, prin credinţa şi sfinţenia sufletului, luminii dumnezeieşti, Înţelepeciunii necreate. Pentru a vedea Frumuseţea, pentru a fi atins de strălucirea-i harică, trebuie ca printr-o transcendenţă, printr-o depăşire a sensibilului şi inteligibilului, să treci prin uşile tainice ale Templului: aceasta este Icoana. Prin valoarea sa de simbol, icoana depăşeşte arta dar o şi explică. Putem admira fără rezerve operele marilor maeştri din toate timpurile şi să le considerăm culmea Artei, însă icoana va avea un loc aparte, aşa cum Sf. Scriptură se va pune deasupra literaturii şi poeziei universale. Mai mult decât o operă de artă, icoana face apel la arta care permite trecerea de la vizibil la invizibil. Structurile ei, foarte rafinate merg în această direcţie iar sentimentele pioase ale artistului nu sunt deajuns să o facă sacră. O artă devine sacră, adică ziditoare şi plină de sensuri, numai atunci când percepţia duhovnicească se întrupează în forme, când acestea îi reflectă strălucirea. Teofanică, semn văzut al nevăzutului, prin elementul transcendent care se află în ea, icoana depăşeşte pe pictor, cât şi pe cel care o priveşte, iar absenţa realismului, caracteristică acestei arte, scoate în evidenţă procesul de spiritualizare. Sfântul Vasile cel Mare precizează: „Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine”, iar mai departe, Sfântul Damaschin desăvârşeşte şi spune, că „ceea ce Scriptura este pentru auz, aceea este icoana pentru vedere, şi cu nimic mai prejos de aceasta”, şi adaugă: „Prin icoană ne sfinţim vederea, iar prin cuvânt auzul”. Biserica noastră ortodoxă a păstrat și a continuat neschimbată tradiția artei iconografice, așa cum a păstrat și tradiția imnografiei, a muzicii și a arhitecturii. Și spunând neschimbată, înțeleg că nu i-a îngăduit să decadă de la caracterul său duhovnicesc, așa încât să dea naștere unor opere carnale și laice, după cum s-a întâmplat în biserica apuseană. Așa-numita Renaștere în Italia a fost de fapt renașterea idolatriei, adică a cultului omului trupesc care nu cunoaște ce este frumusețea duhovnicească. Artiștii care au lucrat de-a lungul Renașterii erau în cea mai mare parte oameni lipsiți de simțire religioasă, fără credință, care abordau temele religioase doar ca un prilej pentru a-și dovedi măiestria în cele ce țin de naturalețe și arta carnală. Italienii înșiși recunosc aceasta cu privire la marii lor artiști, din moment ce au drept icoane făcătoare de minuni doar pe cele vechi bizantine, care s-au găsit în țara lor. Celor care nu au credință în inima lor, le plac aceste opere carnale și lipsite de duh, fiindcă trupul admiră trupul și nu vrea să vadă lucruri duhovnicești, nici nu le poate simți. Lucru contrar, se întâmplă cu oamenii care au simțit dulceața credinței; aceștia nu găsesc nimic de esență în operele care au fost create și încă sunt create pentru a arăta măiestria deșartă a unuia sau a altui pictor, explicate ca fiind „estetice”.
  Prezenţa raţiunilor lui Dumnezeu în lucruri transformă creaţia într-un mesaj simbolic lăsat oamenilor. Şi dacă suntem atenţi la ceea ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, aflăm că acest mesaj are un scop precis, căci spune: „pentru a fi mărturie vie existenţei Sale, astfel încât oamenii să afle mai uşor calea spre Dumnezeu, şi pentru ca nici un necredincios să nu aibă ca scuză faptul că nu a ştiut de existenţa lui Dumnezeu si de voia Lui”. Omul a fost plasat într-un mediu eminamente simbolic. De aceea spune părintele Stăniloae: „Dumnezeu creând lucrurile ca plasticizări şi sensibilizări ale raţiunilor Sale a dat totodată omului raţiunea ca organ de cunoaştere a lor”. Adam, el însuşi chip a lui Dumnezeu, demonstrează capacitatea umană de a recunoaşte raţiunile lui Dumnezeu din lucruri. Prin numele ce le dă animalelor, primul om arată puterea de a recunoaşte esenţele nominale. Contemplând imaginile naturale ale lumii create, Adam vede semnătura divină şi astfel poate atribui fiecărei fiinţe numele esenţei transcendente. Artistul trebuie mereu să ia aminte la cuvintele cărţilor sfinte, a imnelor liturgice, vieţile sfinţilor, acatistierelor şi a îndemnurilor duhovnicilor, cuvinte care devin imagini ce vor îndeplini rolul de „trimitere” spre cel reprezentat. Iar rolul mare de „trimitere” îl are simbolul, pe care însuşi Dumnezeu la folosit de la creaţia lumii şi îl foloseşte mereu până la sfârşitul ei, deoarece de la cădere, păcatul omenesc a rupt legătura directă a omului cu Dumnezeu, însă niciodată definitiv. Acum trăim vremea în care raţiunile curate puse de El în lucruri sunt acoperite de văl, „căci acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu”, spune Sf. Apostol Pavel. Şi dacă, cum ne spune tot el, „litera ucide iar duhul face viu”, înseamnă că a rămâne doar la literă, doar la teorie sau la ceea ce se vede numai simţual în această lume, fără ca să vrem să fim în stare să dăm la o parte „vălul” ei şi să aflăm „duhul” ei, adică rostul şi spiritualitatea ei. Materia nu este altceva decât „plasticizarea raţiunilor” lui Dumnezeu puse în ea, şi fără a da la o parte forma ei aparent amorfă, vom rămâne doar la „literă” şi aceasta ne va ucide spiritual, trăind în abstract. O mare greşeală a artistului de astăzi şi dintotdeauna, care îl face chiar să-şi trădeze marea lui chemare de „preot al creaţiei”, este negarea posibilităţii principale de exprimare prin imagini a Tainelor Întrupării şi în general, a conţinutului Adevărului exprimat în Evanghelii, cu noua viziune asupra lumii pe care o implică. Această atitudine a fost susţinută de către artiştii care au refuzat să admită posibilitatea exprimării prin imagine a misterelor creştine. Mult mai târziu, în secolul al VIII-lea, Sfântul Ioan Damaschin va spune că prin imagini se pot exprima mai multe decât prin cuvinte: ,,dacă un păgân se apropie de tine şi-ţi cere să-ţi arăţi credinţa pe care o ai, du-l în biserică să privească imaginile sfinte”. Pe de altă parte, limbajul imaginilor era necesar şi pentru scopuri didactice, astfel, Sfântul Grigorie cel Mare  afirmă: ,,în sfintele locaşuri se folosesc imagini pentru ca aceia care nu cunosc scrierea să poată citi vorba pe pereţi, ceea ce nu sunt în măsură să zidească în cărţi”. Era dificil, în perioada primară, găsirea unei forme artistice, adecvate conţinutului intens spiritualizat, al noii religii, care trebuia exprimat, vizualizat. Acceptând imaginea, artiştii creştini ştiau foarte bine că nu orice imagine serveşte acestui obiectiv iar acest proces de căutări va dura multe secole. Recursul la imagini, la simbolurile adoptate şi adaptate de misiunea specială a artei creştine, de a vorbi pământenilor despre cele nepământene, imaginile simbolice au apărut vechilor artişti creştini, ca o soluţie de depăşire a impasului creat, adică refuzul noului conţinut de a se lăsa exprimat prin formele artistice existente în primele secole. Frecvente în imaginile creştine din secolele primare, simbolurile devin tot mai rare odată cu trecerea timpului. Adevăraţii artişti creştini se vor angaja pe calea anevoioasă de reconturare a formelor artistice spre a le „constrânge” să explice plenar adevărul şi conţinutul religiei creştine. Acest obiectiv nu va fi deloc simplu, pentru că presupune împletirea a două deziderate aparent ireconciliabile: pe de o parte recursul la imagini directe pentru a se exprima revelaţia divină în realitatea sa istorică, iar pe de altă parte imperativul renunţărilor la transpunerile realiste şi la valorile naturaliste, dat fiind că rostul artei creştine era de a îndrepta gândirea credinciosului, nu spre plăcerile lumeşti, ci către Împărăţia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte obiectivul artei creştine era să diminueze ataşamentul exclusiv al omului faţă de realitatea pământească, folosindu-se chiar de formele acestei realităţi. Sfântul Dionisie Areopagitul afirmă, în acord cu întreaga literatură patristică ulterioară, că ,,cele ce se văd sunt imagini clare ale lucrurilor invizible”, totuşi fiind vorba de simbouri, el precizează de asemenea că: ,,Dumnezeu nu este identic cu ele aşa cum nici omul nu este identic cu propria sa imagine”. Ţine de condescendenţa divinităţii faptul că ,,prin mijlocirea vălurilor sfinte, în cuvintele Scripturii şi în tradiţiile ierarhice, aceasta îmbracă adevărurile spirituale în termeni luaţi din lumea existenţei, înveşmântând în chipuri şi forme, imagini şi cuvinte, cele ce sunt fără chip şi fără formă”. Dar deşi imaginea şi cuvântul sunt două firi diferite şi în acelaşi timp apropiate, dependente, contopirea cuvântului cu imaginea generează pagini nesfârşite de idei, care devin punţi de comunicare cu sfera divină. Freamătul şi neliniştea marilor artişti, teologi, literaţi, muzicieni, a fost şi este permanenta căutare a izvorului de „apă vie”, adică reformularea limbajului deja depăşit şi adaptarea prin cuvinte, imagini, sunete, în contemporaneitate, scopul fiind aportul în modelarea spirituală şi culturală a omului, în încercarea de a face o lume mai frumoasa si mai buna.
  Părintele Dumitru Stăniloae, vede „cuvântul” ca fiind cuprins în „trupul” limbajului iubirii, în esenţa sa dialogală, în sensul „primordial” al comunicării Persoanei orientate spre Comuniune. Înţelesul primordial al cuvântului e acela de manifestare a unei persoane către alta, în ceea ce nu este realitate fizică, identică cu lumea lucrurilor, ci subiect spiritual. Cuvântul e mijlocul principal şi nelipsit al oricărei comunicări între persoane şi presupune totdeauna o relaţie, cel puţin între două persoane. El e dialog chiar când o persoană tace, căci şi prin tăcere antrenează, susţine cuvântul celeilalte. Astfel, cuvântul exprimă în primul rând o intenţionalitate spre comuniune, un act de exprimare a persoanei şi de împărtăşire a unei atitudini în vederea comuniunii. Cuvântul exterior porneşte din cuvântul interior, iar aceasta nu poate să nu se prelungească în exterior. Persoana e „cuvânt”, cuvânt provocator, deşteptător de altă persoană prin atragerea ei în comuniune”. Limbajul biblic-creştin presupune o cuprindere reciprocă între cuvânt şi act, între cuvânt şi imagine. Astfel cuvântul împrumută din caracterul actului, devine cuvânt cu putere. Actul devine la rândul său purtător de semnificaţii, dialogic, cuvântător. Cuvântul capătă un caracter pictural-iconic, iar imaginea este adresativă, gestică şi „cuvântătoare”, încărcată de sensuri. Este o raţionalitate plasticizată în limbaj, arată Părintele D. Stăniloae. Acţiunea complementară şi interpenetrarea cuvântului şi actului, a cuvântului şi imaginii, caracterizează limbajul iconic. Cuvântul e o „icoană” a actului relaţional, vehicul al comunicării, în cuvânt se întâlneşte adresarea cu răspunsul. „Cuvântul şi imaginea sunt interioare unul altuia”, atâta doar că în cuvânt predomină sensul, iar în imagine forma, dar nici sensul nu exclude forma, nici forma nu e lipsită de sens,  iar cuvintele sunt icoane ale lucrurilor, zice patriarhul Nichifor Mărturisitorul”. În cuvântarea sa, privind martiriul Sfântului Varlaam, Sfântul Vasile cel Mare atribuie picturii o putere mai mare decât cuvântului: ,,o, pictori vestiţi ai marilor isprăvi ale luptătorilor, împodobiţi cu culorile artei voastre pe cel încununat, descris atât de întunecat de mine. Să plec învins de icoana pe care o veţi face faptelor vitejeşti ale mucenicului. Să văd zugrăvit pe icoana voastră mai strălucitor pe luptător …să fie zugravit pe icoană şi Hristos Întâistătătorul luptelor”... Mai mult, icoanele spre exemplu, prevalează asupra cuvintelor scrise, pentru că cele din urmă ne mişcă numai auzul, pe când cele dintâi atrag şi privirea; cele din urmă ne oferă repede cunoaşterea celor în cauză, dar cele dintâi şi mai repede, dat fiind că privirea e mai rapidă şi mai convingătoare decât auzul, încât ceea ce se aude e sub nivelul a ceea ce se vede. Şi pe cele învăţate de noi prin auz le fură cu vremea uitarea şi le întrerupe şi le întunecă, pe când cele ce sunt aduse în faţa privirii se întipăresc mai durabil în suflete şi se depozitează prin percepţiile celor sensibile în părţile afective, si sunt superioare acelora pentru că învaţă şi pe cei înţelepţi şi pe cei simpli. De mare importanţă e necesitatea cunoaşterii deosebirilor existente între arta profană şi arta sacră, domeniu căreia îi aparţine şi icoana. În arta profană, opera originală şi de valoare reflectă personalitatea artistului. Ea este într-un anume fel o încercare de materializare a gândirii şi a viziunii sale cu privire la lume. O recunoaştere a publicului implică creaţii noi, iar efortul artistului tinde în mod constant spre inovaţie şi depăşire. Iconograful însă, îşi hrăneşte arta din Tradiţie şi din învăţătura Bisericii. Personalitatea lui trebuie să se eclipseze în faţa personajului reprezentat. Atitudinea cuvenită este cea pe care a avut-o Sfântul Ioan Botezatorul: ,,trebuie ca El să crească şi eu să mă micşorez”, o atitudine deplină întru smerenie. Luând în consideraţie această atitudine, artistul adevărat dintotdeauna, luând seama asupra evidenţei prezenţei dumnezeieşti în creaţie şi la scopul pentru care aceasta a fost adusă la existenţă, va trebui ca intenţia lui personală, egocentrică şi golită de sens, s-o scadă cât mai mult, pentru ca găsind acest „loc gol”, Dumnezeu să poată să se sălăşluiască şi să transfigureze atât sufletul lui, cât şi al celor ce beneficiază de arta lui. Artistul care nu „trece prin cruce” arta lui, nu va reuşi niciodată să zidească pe ceilalţi, dimpotrivă, lipsită de sens, poate chiar fiind decadentă, presupusa „artă” va face şi mai mult rău, sau cel puţin, va fi doar o pierdere de timp, iar timpul nu „înseamnă bani”, ci mântuire.
  Vrând-nevrând suntem contemporanii secularizării, care poartă diferite haine, în funcţie de locul geografic, statutul social sau zona spirituală căreia îi aparţinem. Cu greu putem crede că “ochiul” nostru nu a fost întunecat într-un fel sau altul de explozia imagistică şi imaginară a secolului pe care îl trăim. De aceea, pentru al vedea  pe Dumnezeu putem învăţa din asceza icoanei. Mai întâi trebuie să ne golim mintea de conţinuturile idolatre. Dar se pune întrebarea, cum vom cunoaşte cui ne închinăm şi dacă suntem idolatrii sau nu? Prin deasa revenire la imaginile iconice, dublată de renunţarea voită la alte imagini, ele se vor întipări mai întâi în imaginaţie şi mai apoi în cele mai “ascunse” unghere ale sufletului nostru. Nu vom mai putea suprapune – şi acesta este testul - atunci cu uşurinţă peste imaginea caldă a “Celui ce este”, imaginile “celor ce nu sunt” decât abur şi “vânare de vânt”. Întruchiparea ideală a simbolului este icoana, acest obiect sacru care permite cerului să se manifeste în lumea vizibilă. Credinţa creştină exclude caracterul muzeal, amorf, al unei religiozităţi aniconice. Singura noastră problemă rămâne deprinderea unei raportări adecvate atât la icoană, în special, cât şi la întreg „universul liturgic” în general. De aceea, o artă adevărată, nu va putea descoperi niciodată nevăzutul ceresc, raţiunile dumnezeieşti şi scopul creaţiei prin mijloacele esteticii realiste, ci numai folosindu-se de simboluri, de procedee ale artei transfiguratoare, va putea da la o parte câtuşi de puţin „vălul” înceţoşat, pus pe realităţile spirituale de la cădere. Legătura dintre semne şi simboluri este una de substanţă. Ele sunt semnalate ca sinonime, semnele având calitate simbolică iar simbolurile fiind semne ale unei prezenţe mai înalte. Dacă semnele sunt rezultatul unor intervenţii directe, deci „accidentale” din partea lui Dumnezeu, simbolurile perpetuează în timp aceste intervenţii. Mântuitorul Iisus Hristos în întreaga Sa operă de mântuire, s-a folosit şi se foloseşte atât de semne cât şi de imagini simbolice. Remarcăm totuşi că atât semnul cât şi simbolul au calitatea de intermediar, de mediator. Realitatea ultimă nu este semnul sau simbolul, ci ea este doar semnificată de acestea. Ne-am putea întreba atunci: la ce bun semnele şi simbolurile dacă ele tot nu sunt ceea ce ne interesează, adică realitatea ultimă? Credem că nu vom greşi faţă de nimeni dacă la aceasta vom răspunde şi vom repeta prin glasul înţeleptului Pavel: “Căci acum vedem prin oglindă, ca în ghicitură; dar atunci, faţă către faţă. Acum cunosc în parte; atunci însă deplin voi cunoaşte aşa cum şi eu deplin sunt cunoscut” sau, “pe cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc”...Cunoaşterea deplină aparţine numai lui Dumnezeu şi ea este veşnică şi nemasurată. În cazul nostru putem vorbi despre deplinătate, însă la un alt nivel, dar şi despre lipsa acesteia. Realitatea însăşi a condiţiei umane actuale nu ne permite decât o cunoaştere parţială a lui Dumnezeu. Faţă de ceea ce este posibil acum, veacul viitor este situat la nivelul deplinătăţii. De aceea, mijloacele prin care noi apreciem prezenţa lui Dumnezeu acum sunt semnele şi simbolurile. Coerent şi corect sau degradant şi infantil, funcţia simbolului rămâne aceeaşi, şi anume, de a valoriza un obiect sau un act, de a-l transforma în altceva decât reprezintă el în experienţa obişnuită. Simbolul este astfel mărturia vizibilă a unei realităţi spirituale superioare invizibile. Simbolul prelungeşte în timp hierofania iniţială (care are caracter accidental) şi continuă procesul de hierofanizare, adică reveleazã - prin locul, forma sau utilitatea sa - o realitate sacră pe care nici o altă manifestare nu ar fi în măsură să o arate. Simbolul este însoţit întotdeauna de un sens, chiar dacă nu este înţeles corect de la început. Desfiinţarea sensului originar al simbolurilor sacre a condus lumea la înlocuirea lor cu idolii fanteziei omeneşti, care au purtat de la Renaştere încoace numele diverselor ideologii şi plăceri trecătoare. La sfârşitul criticii simbolismului sacru, în pustiul unui început de drum, odată hotărâţi să „părăsim Egiptul” celor trei secole de critică filosofică, putem afirma eliberaţi de orice constrângere că: “realitatea absolută este singurul obiect demn de spiritul nostru, adevărata patrie a inteligenţei este Infinitul”.
   Întreaga viaţă a omului credincios se întemeiază pe frumos şi bine, iar cei ce vor împlini poruncile Domnului vor împărăţi împreună cu El şi se vor bucura de frumuseţile Sale în veşnicie: "Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii; umplea-ma-vei de veselie cu faţa Ta, şi la dreapta Ta de „frumuseţi veşnice” mă vei sătura", spune psalmistul, iar Biserica răspunde dorului după raiul pierdut în societatea modernă, propunând omului contemporan mântuirea, nu într-o formă uscată, descarnată, acrită de o învăţătură moralizatoare, ci propovăduind mântuirea prin frumuseţe; acea frumuseţe plenară, la care se ajunge prin sfinţenia vieţii traite în Hristos. Umanitatea legată tainic de întreaga creaţie, devine tot mai depărtată de originile şi sensurile ei, în care “frumosul” ce-l propune este rodul unei pseudo-frumuseţi, deoarece civilizaţia a deplasat centrul de interes al omului, de la Dumnezeu şi credinţă, la ratiunea autonomă şi ştiinţă, şi astfel frumosul a devenit o marfă oarecare a societăţii de consum. Omul devine un instrument de producţie, valoarea lui esenţială ajungând să constea nu în persoana, ci în funcţia lui. Viaţa omului este dominată de fals, de surogat, dar şi de o fărâmiţare care duce la o descompunere a tuturor domeniilor. Acest fapt determină pierderea echilibrului spiritual şi fizic, şi la căutarea „paradisurilor artificiale” până şi în droguri. Omenirea pe care o observăm şi pe care o reprezentăm ni se pare a fi o omenire casată, casată în primul rând în fiecare dintre noi. Iată-ne «cu fundul în sus» şi lipsiţi de un centru pacificator, separaţi în noi înşine şi separaţi între noi.” Or, în lumea zilelor noastre, tocmai acest om spart şi divizat în el însuşi, trece drept „măsură a tuturor lucrurilor”. Această postură înaltă coincide însă, paradoxal – după cum notează A. Schmemann –, cu o deformare a vocaţiei omului şi a planului lui Dumnezeu faţă de el. Epoca este antropocentrică, dar omul – centrul ei – apare ca fiind neînsemnat şi micşorat. Omul autonom din cultura umanismului nostru contemporan a refuzat asemănarea cu Prototipul său, neacceptând chipul slavei pe care trupul smerit al lui Hristos îl revelează. Civilizaţia noastră a debutat prin refuzul acestui chip al slavei negrăite; ea a început cu ceea ce am putea numi, prin analogie teologică, o „a doua cădere”. Mutilându-şi natura, omul a denaturat ierarhia fiinţei, denaturând astfel rolul său în raport cu lumea înconjurătoare, şi în loc să se supună voinţei divine, el s-a subordonat naturii materiale pe care era chemat să o domine. Refuzându-L pe Dumnezeu Creatorul şi declarându-se el însuşi creator, omul îşi creează alţi zei, mai avizi de victime omeneşti decât erau zeii păgâni. Pe plan spiritual, lupta făţişă sau ascunsă împotriva lui Dumnezeu, determină ca reacţie, credinţa; fărâmiţarea şi descompunerea generează căutarea unităţii; falsul şi artificialul – căutarea autenticităţii. Atunci când, în această lume în descompunere, se pune problema de a şti cum, de ce, în cine şi în ce putem crede, omul caută sensul propriei sale existenţe. În faţa tuturor acestor provocări, arta adevărată rămâne ceea ce a fost dintotdeauna, vehicol al harului, dar şi virtute creatoare după modelul Prototipului, o contemplare a lumii impregnate de har, luminată din interior şi menită să releve prezenţa lui Dumnezeu îndărătul oricărei fiinţe, lucru sau obiect, ca apoi să ne „trimită” şi mai încărcaţi de lumină, şi plini de dorinţă, spre asemănarea cu Arhetipul, adică cu Dumnezeu . Aceasta este funcţia artei.   
                                                Pictor, teolog, VASILE NEGUŞ

duminică, 17 iulie 2016

ACUM ORI NICIODATĂ!


Din veacuri neştiute o rădăcină apare
Şi ca vâltoarea creşte adunând istorii
Şi munţi cu aur, păduri spre îmbrăcare,
Câmpii îngălbenite cu rodurile vieţii,
Iar cerul tot mai mare el zarea o uneşte
Cu alte volbure din apă ce rădăcina udă.
Şi din pământul netocmit o naţie se naşte
Cu trupul din ţărână şi suflet din lumină.

E-un ram crescut din neam de piatră
Cum lăudabil scrie bătrânul Herodot,
E neamul tracilor şi este veche vatră
Pe care ramul a crescut ca-ntr-un chivot,
Devenind alt neam ne scrie cronicarul,
Mai drept şi mai viteaz dintre toţi tracii,
Şi precum fraţii îngemănaţi ei duc destinul
Unităţii peste veacuri: sunt geţii şi cu dacii.

Şi-un get mai acătării ne spun izvoadele,
Pe nume Burebista, întrezăreşte primul
Poporul ce va creşte cu numele şi faptele,
Şi adunând pe cei una cu gândul şi cu cântul
Un strigăt ca o rază pe buze el rosteşte:
Acum ori niciodată să devenim ce suntem,
Un neam de-o mamă cu rădăcinile celeste!
Şi şubreda unire  devine un ţel suprem.

Trecând alte istorii cu daci şi cu romani,
Deodată îmbrăcându-ne şi-n haina Învierii,
Şi-având Hristosul Tată nemaifiind orfani
Am renăscut înveşniciţi nedându-ne pieirii;
Iar datul strămoşesc al devenirii într-Una,
Ca neam de tină şi fii ai patriei cereşti,
N-am părăsit nicicând, ci am spălat ruşinea
Atârnării cu sângele vărsat în fapte vitejeşti.

Iar când durerea despărţirii umplea paharul
Dorului de ţară, se mai năştea un alt viteaz
Pe fraţi să îi adune. Iată-l, e precum tunetul
Cu nume de arhanghel pe turci având necaz,
Mihai el se numeşte şi cu aceeaşi “pohtă”
A neatârnării, strigă din veac şi peste veacuri:
Acum ori niciodată să ne-aruncăm în luptă
Şi-un neam să devenim, acuma şi de-a pururi.

Dar înc-o dată ca un blestem sau taina
Vreunui gând ceresc, deşi viteazul Mihai
Unirea o-împlineşte, trădarea surpă tihna
Şi-aceiaşi vechi tâlhari învie amarul trai.
Şi nerâvnind vreodată roadelor străine,
Străinii ne pun jugul veacuri peste veacuri,
Jefuindu-ne, minţând ca n-am fi naţiune,
Dar căpătuiţii tot nu-şi văd originile tulburi!...

Numai Dumnezeu ştia crucea ce o ducem,
Miei de junghiere între lupii cei flămânzi,
Dar bizantini fiind pe Hristos doar îl avem,
Nimica de la alţii; iar lupii parveniţi şi cruzi
Vor ca neamul să îl spurce şi ţara s-o sfărâme,
Căci Mamona loveşte doar unde-i Adevărul.
Iar sfinţii şi vitejii ţării strigă din înălţime:
Acum ori niciodată să ne zidim hotarul!

Şi ruga, atinge cerul şi fraţii iar se-adună,
Şi izgonind osmanii şi muscalii, vlahul
Cu moldavul, Cuza şi un Carol, dimpreună
Rezidesc hotarul; iar românii prind curajul
Şi-nc-o dată mai alungă bozgorii căpătuiţi,
Iar visul de milenii devine dulcea Romanie!
Dar lupii iar intrară, ”modern şi democratici”,
Români, acum ori niciodată, trăiţi în armonie…
                          Pictor, teolog, VASILE NEGUŞ