BĂRBATUL

Există o întrebare ce o punem  întruna,
Ce-a fost mai întâi, oul sau găina?
Şi de-ar fi fost găina, cum a făcut oul?
Sau dacă a fost oul, la ce bun cocoşul?
Însă toate au fost create bune foarte
Nimic întâmplător şi toate minunate,
Din iubire fiind şi prin iubire vieţuind,
Iar iubirea e mişcarea ce uneşte jertfind.

Şi totuşi, punem întrebarea orişicăruia,

Ce-a fost mai întâi, bărbatul sau femeia?...

Însă frumuseţea lumii ce strigă neîncetat

Pe Făcătorul ei, descoperă un sens înalt

Ce duce la ultimul creat, la Omul căruia

Toată lumea i s-a dat să-i fie împărăţia.

Cuvântul spune: bărbat şi femeie la creat,

Mai întâi bărbatul şi apoi femeia, neseparat.

Cum era lumea dacă toate ar fi fost create
Fără genul masculin, ci numai feminizate?
Nimeni nu poate ştii, ci doar presupune,
Poate ar fi fost rău, poate ar fi fost mai bine;
La fel cum putem spune c-ar fi fost la fel
Dacă lumea nu avea pe ea, ci doar pe el!...
Dar ce se ştie sigur este şi ceea ce se vede,
Bărbat şi femeie ce unul spre altul tinde.

Istoria ne-arată, cum bărbatul o tot caută
Pe femeia ideală, şi pentru dânsa el poartă
Chiar şi razboaie, uitând că doar iubirea
Zidită prin iubire naşte şi aduce fericirea.
Dar el mai pătimaş, împodobit cu putere
Schimbă istoria, minţind, ucigând cu iuţire,
Furând, trădând, înfrăţindu-se cu diavolul,
El pentru femeie îşi vinde chiar şi sufletul.

Iată bărbatul, ce repede îşi pierde capul,

Ce-şi uită menirea sfântă de a fi stăpânul,

Şi ochi având nu vede cum este împodobit

Cu putere şi cu barbă, şi la cârmă hărăzit.

Cu puterea se făleşte, judecă şi chiar ucide,

Barba nu mai e podoabă după cum se vede,

Iarăşi harul de-a conduce sau de a sfinţi

E mânjit cu sânge sau cumpărat pe arginţi!...

O, bărbate, o, stăpâne, câte ţi s-au dat

Şi tot lăsata-i podobirea sfântă de împărat.

Dar Hristosul, Bărbatul, răstignindu-se,

Moare şi Învie-înviindu-ne, şi-nălţându-Se

Naşte preoţia sfântă devenind un alt Adam,

Mai mare ca primul, desăvârşit, cu alt hram,

Bărbatului îi dă darul de-a ierta şi dezlega

În numele Domnului, păcatele şi tânguirea.

O, bărbate, o, stăpâne, împărate şi preot,
De ce duci lumea în războaie ca un despot,
De ce verşi sânge de copii şi de femeie,
De ce nu-ţi iubeşti soţia, de ce n-ai familie?
De ce furi ca Iuda apostolia sau preoţia,
Ba, chiar dumnezei vă credeţi cu religia,
Toţi vreţi să conduceţi, să fiţi împăraţi,
Dar pe voi cin’vă conduce dragi bărbaţi?...

În lume de-aţi rămâne iubind pe femeie

Prin Nuntă şi dăruire veţi avea-o ca soţie,

Stăpânind-o prin iubire ea va fi limanul

Unde veţi afla odihna întărindu-vă sceptrul.

Iar femeia fără cinste e un cariu ce vă roade

Zice Solomon vestitul, prin pilde cumsecade;

Şi găsindu-vă ispita, viciaţi şi plini de lipsuri,

Vă conduce ori femeia, ori gândurile tulburi.

Iar de veţi vrea călugărie-calea îngerească,

Având ascultarea, aveţi iubirea cerească;

Conduşi veţi fi de Hristosul blând şi iertător,

Chiar războaie veţi avea cu vicleanul tartor,

Dar nu cu armele de fier, ştiu că v-ar placea,

Ci cu armele duhului şi înmulţind virtutea.

Deci, cu sfânta virtute, femeie sau bărbat,

Va putea şi-n rai să intre şi să fie şi-mpărat!...

                        Pictor, teolog, VASILE  NEGUŞ