Doamne, atât pământ ai pus în noi
Destul să umple un urcior mai mare,
Şi groapa sumbră ne află pe toţi goi
Cu trupul de ţărână fără vreo valoare!
Dar staţi, nu vă grăbiţi judecătorilor
Să măsuraţi la cineva vreo groapă,
Şi nici nu faceţi încă loc aplauzelor,
Dar nici nu ocărâţi pe cel din groapă,
Căci aşa cum judecăm aşa şi suntem,
Văzând în ţărână urâtul sau nimicul.
Ca să vedem frumosul, întâi să trăim
Spălând ţărâna de plăcere, şi-n adâncul
Nevăzut coborând cu mintea în inimă,
Acolo aşteaptă Domnul în pragul uşii
Ce-o deschidem; şi El ne va fi mamă
Şi Tată, iar iubirea hrană de-a pururi.
Astfel, iubirea-i totul, este Frumosul,
Şi cum iubirea-n sine nu suferă hotar
Ieşit-a în afară să umple pe tot omul.
Şi tot locul de sus sau de jos, prin har
Toate le viază unindu-le, căci creatul,
Îngerul, omul şi tot ce este al ţărânii,
Sunt destinate de Făcătorul şi Logosul,
Veşniciei, armoniei, frumosului, luminii…
Tot ce este creat nu-şi are rădăcină
Prin sine, adică nu este şi nu există,
Şi singurul ce Este, e Cel ce nu atârnă
De un altul sau vreo ţărână, ci subzistă
Şi există, desupra oricăror minţi, idei
Sau păreri, deasupra veşniciei şi lipsei,
Şi neavând un nume ştim că sunt Trei
Într-Unul, o singură fiinţă şi-un temei.
Oricâte am mai spune despre Creator,
Sunt nimica, aşa cum şi noi suntem.
Dar fiind după chipul Său cel iubitor
Şi de viaţă făcător ce pururea îl avem,
Ţărânii însufleţite i s-a dat o conştiinţă,
Căci iubind virtutea ne înălţăm veşnic
Şi-alegând păcatul, cădem din credinţă,
Frumosul devine urât iar ţărâna, nimic…
Pictor, teolog, Vasile Neguş
