Făcând cerul şi pământul, Bunule Doamne,
Ai ales omul să-Ţi poarte veşnic chipul,
Şi tocmai el cândva avea să te condamne
Plin de zel şuierător; şi răstignindu-Ţi Fiul,
Ce din veşnicie îl vedeai ‘nălţat pe Cruce,
Pironit şi fără vină, singurul făr’ de păcat,
Nu l-ai lăsat să piară, ci a venit să-l vindece
Ca un Dumnezeu, de moarte şi de oftat.
Şi ai crezut şi crezi în el dumnezeieşte
Deşi, naiv, aţăţător, el mereu Te
sfidează,
Dar numai Tu îi ştii adâncul ce şopteşte
Şi cheamă cu dor rostul ce dormitează
De la cădere, căci păcatul vălul şi-l
aşterne
Peste icoana chipului Tău, nemailăsând
Lumina Ta să treacă prin zidul de carne
Împătimită; dar Tu tot crezi în el,
iertând.
Cine ar cunoaşte cel mai bine ceasul
Decât ceasornicarul, cel care l-a făcut?
Cine cunoaşte mai bine omul, toate,
totul
Decât Tu, Doamne, căci le-ai creat
neştiut?
De aceea, nimeni să nu judece nimic
Cum e aceea, că nu numai omul crede
Dar şi Creatorul, deşi fiind
Atotputernic,
El Om se face, iubirea făcându-ne rude!
Iar rudele şi toate cele unite prin
iubire
Sunt neclintite şi se-ncred unii
într-alţii,
Până la a-şi da viaţa, aceasta-i marea
iubire
Şi adevărata prietenie, care au avut-o
sfinţii.
Dar fiecare avem un drum unic şi măreţ,
Cum fiecare om e unic şi este o
persoană,
Aflându-şi sensul iubind pe alta fără
dispreţ
Şi fără vreo plată, iubirea făcându-o
haină.
Cu această haină a iubirii şi-a
umilinţei
S-a îmbrăcat Atotcreatorul, şi coborând
În cele mai de jos, în lumea
necredinţei,
Dumnezeu s-a făcut Om - spunea un sfânt,
Ca pe om să-l îndumnezeiască, să-l facă
Un dumnezeu mic, iar în Fiul Omului ce
stă
La dreapta Tatălui, avem frate ce-mbracă
O inimă de om, din carne şi Lumina
celestă.
Iată, atât de mult Dumnezeu a iubit
lumea,
Omul, încât pe Fiul Său, Unul-Născut la
dat,
Ca oricine crede în El să nu piară şi să
stea,
De va vrea să-şi ia “crucea”, ca un
împărat!...
Cu Împăratul tuturor în Împărăţia
Cerurilor,
Unde veşnic va creşte omul în asemănare
Cu Hristosul iubirii şi-al iertării, nu
ideilor,
Unde pururea nu este suspin sau
întristare.
Dar tu omule atât de iubit şi de
cinstit,
Ce vei da în schimb pentru atâta
dăruire?
Căci, ce ai? Făcut de tine nu din ce
este zidit,
Ci din nimic sa creezi viaţa, spre
nemurire?
Răspunsul sincer ni-l putem da singuri,
Şi este că nu avem nimic, doar poate a
voi,
Dar nici măcar a voi se vede din
năravuri
Că nu mai voim binele, ci doar a
păcătui.
Deci, nimica nu avem dar ni s-a dat
totul,
Păcatul şi plăcerea ne sunt frate şi
soră,
Fericirea o vrem pe tavă, neplătind
preţul!
Mulţi întreabă, deşi au Scriptura şi-o
ignoră,
Dacă mai este ceva după moarte, sau de
ce
Nu li s-a cerut voie când s-au adus la
viaţă?...
Vai, de viaţa noastră atunci aşa de vom
zice
Nevăzând putreda lume cu mincinoasa
faţă.
Oamenilor, de la mic la cel mare, fraţii
mei,
Să ne trezim cât mai suntem în acest
trup,
Căci nu ştim ce ne aduce clipa
indiferenţei,
Şi dacă ne-aduce moartea, când toate se
rup,
Sufletul părăsind trupul şi nemaiputând
Să lucreze binele, ca să-şi zidească
sufletul
Iubind pe fraţi şi prin cele lumeşti
urcând,
Ce vei face atunci omule, unde îţi va fi
locul?
Omule, bărbat şi femeie, cum ai fost
creat,
Adânc şi minune născută din Izvorul
iubirii
Crezi că adevărul e ştiinţă, poate fi
posedat,
Sau creatura poate să-l supună
înţelegerii?...
De-ar fi aşa, înseamnă ca şi făptura ar
fi una
Cu Creatorul, şi nefiind Unul Dumnezeu
Ar fi mulţi, şi unde-s mulţi se rupe
rădăcina,
Iar tu omule, încotro ar fi fost drumul
tău?...
O, omule, socotit şi cea mai mare minune,
Icoană vie după chipul cel Sfânt al Treimii,
Unde mintea asemuie pe Tatăl ce are în
Sine
Pe Fiul-Cuvântul, închipuind gândul
inimii,
Adică cuvântul ce-l vorbim venit prin
minte.
Iar sufletul unind pe-amândouă,
închipuie
Pe Duhul Sfânt, ce şi El ţine,
nedespărţite,
Tatăl cu Fiul, deci omule, unde ai
obârșie?
De ce laşi grijile şi patimile să te
înrobească,
Tu nu vezi putreda materie că nu-i
săţioasă?
Nu simţi dorul fericirii cum vrea să
trăiască,
Nu doar o clipă, ci veşnic cu Tatăl, acasă!?
Te încrezi în ştiinţa ce-a ajuns în
fundătură,
Tehnica îţi fură din timp şi tot nu ai
respiro,
Credinţa piere, este vis, nimic nu ne
satură,
Vai şi-amar de noi atunci, omule,
încotro?...
Pictor,
teolog, Vasile Neguş