miercuri, 27 noiembrie 2019

OMULE, ÎNCOTRO?...





Făcând cerul şi pământul, Bunule Doamne,
Ai ales omul să-Ţi poarte veşnic chipul,
Şi tocmai el cândva avea să te condamne
Plin de zel şuierător; şi răstignindu-Ţi Fiul,
Ce din veşnicie îl vedeai ‘nălţat pe Cruce,
Pironit şi fără vină, singurul făr’ de păcat,
Nu l-ai lăsat să piară, ci a venit să-l vindece
Ca un Dumnezeu, de moarte şi de oftat.


Şi ai crezut şi crezi în el dumnezeieşte
Deşi, naiv, aţăţător, el mereu Te sfidează,
Dar numai Tu îi ştii adâncul ce şopteşte
Şi cheamă cu dor rostul ce dormitează
De la cădere, căci păcatul vălul şi-l aşterne
Peste icoana chipului Tău, nemailăsând
Lumina Ta să treacă prin zidul de carne
Împătimită; dar Tu tot crezi în el, iertând.

Cine ar cunoaşte cel mai bine ceasul
Decât ceasornicarul, cel care l-a făcut?
Cine cunoaşte mai bine omul, toate, totul
Decât Tu, Doamne, căci le-ai creat neştiut?
De aceea, nimeni să nu judece nimic
Cum e aceea, că nu numai omul crede
Dar şi Creatorul, deşi fiind Atotputernic,
El Om se face, iubirea făcându-ne rude!
  
Iar rudele şi toate cele unite prin iubire
Sunt neclintite şi se-ncred unii într-alţii,
Până la a-şi da viaţa, aceasta-i marea iubire
Şi adevărata prietenie, care au avut-o sfinţii.
Dar fiecare avem un drum unic şi măreţ,
Cum fiecare om e unic şi este o persoană,
Aflându-şi sensul iubind pe alta fără dispreţ
Şi fără vreo plată, iubirea făcându-o haină.

Cu această haină a iubirii şi-a umilinţei
S-a îmbrăcat Atotcreatorul, şi coborând
În cele mai de jos, în lumea necredinţei,
Dumnezeu s-a făcut Om - spunea un sfânt,
Ca pe om să-l îndumnezeiască, să-l facă
Un dumnezeu mic, iar în Fiul Omului ce stă
La dreapta Tatălui, avem frate ce-mbracă
O inimă de om, din carne şi Lumina celestă.

Iată, atât de mult Dumnezeu a iubit lumea,
Omul, încât pe Fiul Său, Unul-Născut la dat,
Ca oricine crede în El să nu piară şi să stea,
De va vrea să-şi ia “crucea”, ca un împărat!...
Cu Împăratul tuturor în Împărăţia Cerurilor,
Unde veşnic va creşte omul în asemănare
Cu Hristosul iubirii şi-al iertării, nu ideilor,
Unde pururea nu este suspin sau întristare.

Dar tu omule atât de iubit şi de cinstit,
Ce vei da în schimb pentru atâta dăruire?
Căci, ce ai? Făcut de tine nu din ce este zidit,
Ci din nimic sa creezi viaţa, spre nemurire?  
Răspunsul sincer  ni-l putem da singuri,
Şi este că nu avem nimic, doar poate a voi,
Dar nici măcar a voi se vede din năravuri
Că nu mai voim binele, ci doar a păcătui.

Deci, nimica nu avem dar ni s-a dat totul,
Păcatul şi plăcerea ne sunt frate şi soră,
Fericirea o vrem pe tavă, neplătind preţul!
Mulţi întreabă, deşi au Scriptura şi-o ignoră,
Dacă mai este ceva după moarte, sau de ce
Nu li s-a cerut voie când s-au adus la viaţă?...
Vai, de viaţa noastră atunci aşa de vom zice
Nevăzând putreda lume cu mincinoasa faţă.

Oamenilor, de la mic la cel mare, fraţii mei,
Să ne trezim cât mai suntem în acest trup,
Căci nu ştim ce ne aduce clipa indiferenţei,
Şi dacă ne-aduce moartea, când toate se rup,
Sufletul părăsind trupul şi nemaiputând
Să lucreze binele, ca să-şi zidească sufletul
Iubind pe fraţi şi prin cele lumeşti urcând,
Ce vei face atunci omule, unde îţi va fi locul?
  
Omule, bărbat şi femeie, cum ai fost creat,
Adânc şi minune născută din Izvorul iubirii
Crezi că adevărul e ştiinţă, poate fi posedat,
Sau creatura poate să-l supună înţelegerii?...
De-ar fi aşa, înseamnă ca şi făptura ar fi una
Cu Creatorul, şi nefiind Unul Dumnezeu
Ar fi mulţi, şi unde-s mulţi se rupe rădăcina,
Iar tu omule, încotro ar fi fost drumul tău?...

O, omule, socotit şi cea mai mare minune,
Icoană vie după chipul cel Sfânt al Treimii,
Unde mintea asemuie pe Tatăl ce are în Sine
Pe Fiul-Cuvântul, închipuind gândul inimii,
Adică cuvântul ce-l vorbim venit prin minte.
Iar sufletul unind pe-amândouă, închipuie
Pe Duhul Sfânt, ce şi El ţine, nedespărţite,
Tatăl cu Fiul, deci omule, unde ai obârșie?

De ce laşi grijile şi patimile să te înrobească,
Tu nu vezi putreda materie că nu-i săţioasă?
Nu simţi dorul fericirii cum vrea să trăiască,
Nu doar o clipă, ci veşnic cu Tatăl, acasă!?
Te încrezi în ştiinţa ce-a ajuns în fundătură,
Tehnica îţi fură din timp şi tot nu ai respiro,
Credinţa piere, este vis, nimic nu ne satură,
Vai şi-amar de noi atunci, omule, încotro?...
                            
                         Pictor, teolog, Vasile Neguş