Cununa CREAŢIEI – Omul, creat ca “doi într-unul”, adică “bărbat şi femeie”, numiţi Adam şi Eva...
Omul, este atât de mic cu trupul şi totuşi atât de
mare cu sufletul, cu puterea spiritului, şi un adânc fără margini în raport cu taina
persoanei lui, care le include pe toate ale omului, integralitatea ei fiind
însuşi omul. Despre om în întregime nu putem vorbi niciodată despărţind trupul
de sufletul său, căci chiar şi după moarte, când trupul va trebui să se
descompună în elementele materiei din care a fost alcătuit, spre a ieşi
definitiv păcatul din el, sufletul mai păstrează încă o legătură tainică cu trupul
său oricât de “risipt” ar fi prin lume! Căci nimic nu piere definitiv din ce a
creat Dumnezeu, iar această legătură a sufletului se va păstra până se va uni
din nou cu trupul lui, la sfârşitul lumii, când toţi oamenii vor învia prin puterea
lui Dumnezeu. Şi acelaşi om pomenit mai sus, cu acelaşi suflet “câştigat sau
pierdut” prin modul în care a trăit, se va uni cu acelaşi trup cu care a
vieţuit. Însă de data aceasta, va fi un trup transformat pe vecie, nemuritor, în
întregime nestricăcios, al persoanei dinainte şi devenind acum pe veci viu
împreună la un loc cu sufletul său, adică renăscând un alt om şi va duce cu el
tot ce a făcut în viaţă, bine sau rău, funcţie de care va avea şi locul pe care-l
merită, tot pe vecie!...Iată pe scurt, ce este omul şi ce trebuie să devină el,
însă a vorbi despre om nu vom putea termina vreodată. Cu atât mai mult a cuteza
să vorbim ceva despre Dumnezeu, Cel care l-a creat, căci dacă omul este atât de
frumos, este minunea minunilor, este un „dumnezeu după harˮ cum spun Sfinţii
Părinţi, şi poate încăpea în el „Ȋmpărăţia Cerurilor”, cu cât mai mult este
“frumos”, nu-i aşa, Cel ce l-a creat! Dacă spunem că o pictură este atât de
frumoasă, oare cu cât mai “frumos” este cel care a pictat-o? Iar cel care
creează o pictură, nu pune oare în ea sau ar trebui să pună, tot ce are el mai
bun, tot ce îl reprezintă pe el? Ȋnseamnă că şi Dumnezeu, Creatorul tuturor, El
neavând nevoie de o „materie” preexistentă ca noi oamenii pentru a crea ceva,
ci fiind suficientă puterea Cuvantului Său, înseamnă ca tot aşa şi când la
creat pe om după “chipul” Lui, El i-a oferit acestuia totul (puterea de a iubi,
a crea, a gândi, a cunoaşte, i-a oferit nemurirea, liber să aleagă, şi câte
n-or mai fi…). Căci Dumnezeu creează dumnezeieşte, desăvârşit şi unic tot
timpul, nefăcând doi oameni sau două lucruri la fel vreodată. I-a oferit omului
totul, mai puţin fiinţa dumnezeirii, căci nu putea să-l facă un alt Dumnezeu,
însă prin har i-a dat toate şansele îndumnezeirii, căci de aceea mai adaugă, că
la creat şi spre “asemănarea” cu El. Iar această „asemănare” la nesfârşit cu
Dumnezeu va depinde de alegerea omului şi de conlucrarea cu harul Său, având
timp o viaţă întreagă sau uneori fiind îndeajuns şi o clipă, însă nimic fiind
gratuit şi nici aşteptând doar o singură clipă!...
Dumnezeu a făcut totul pentru
noi din nesfârşita-I iubire, dându-ne şi a doua şansă după ce primii oameni,
Adam şi Eva, căzuseră în păcat şi aduc moartea urmaşilor lor şi lumii întregi,
prin aceea că El însuşi în Persoana Fiului Său, Iisus Hristos, s-a coborât
kenotic până la noi oamenii, făcându-se Om ca noi în afară de păcat. Fiind şi
Dumnezeu în acelaşi timp, dându-se la moarte de bună voie pentru păcatele
noastre, Ȋnviind şi ridicându-se la Cer, în felul acesta cum spunea un sfânt, „Dumnezeu
s-a facut om, ca pe om să-l îndumnezeiască”. Adică, să-l ridice la El, să-l
facă dumnezeu după har”, deci dacă ni s-a dat asemenea cinste, noi ce îi oferim
Lui?...Păcatul doar!?...Oh, dacă am ştii cine suntem, ai cui suntem şi la ce
măsură suntem chemaţi să devenim, ca oameni creaţi după “chipul” unui asemenea
Mare Creator!...
Orice om de
oricând ar fi, dacă ar vedea ce este dincolo de moarte, fie în Rai, fie în iad,
şi ar reveni din nou la viaţă, nu ar mai putea să mănânce, nu ar mai putea să doarmă,
ar plânge neîncetat, căci ar căuta să facă orice numai să nu piardă şansa care
i s-a dat şi să nu cumva să ajungă în vreun loc de groază din neştiutele
“locaşuri” ale iadului. Căci dincolo de moarte, nu Dumnezeu ne va pedepsi, El
care este Iubire, ci faptele noastre ne vor atrage către locul care ni se va
potrivi, şi vom fi “exact” în locul pe care ni l-am pregătit din viaţa ce ni
s-a dat!..Extraordinară dreptatea lui Dumnezeu aici, nu-i aşa” Însă mila Sa
care este mai mare decăt dreptatea, mai poate fi o şansă pentru noi, măcar la
echilibrarea “balanţei” judecăţii înfricoşătoare. Dar să ne ferească această mila
a Sa, ca păcatele noastre nepocăite să nu “învingă” această milă părintească,
însă să fim siguri că Dumnezeu va fi şi drept! Nu El ne va arăta locul cel
veşnic, la bine sau la rău, ci iată, faptele noastre ne vor duce acolo, iar
dacă Dumnezeu este şi milostiv, nu vom ştii niciodată de pe pământ cât va conta
această milă, aşa că să nu adormim “pe vreo ureche”!... Oare de ce pe unii îi apucă
râsul sau poate pe cei mai mulţi îi cutremură, când auzim de Dumnezeu, de păcate,
de pocăinţă, de moarte? Cine ne îndeamnă sau ce, să zicem, că totul este aici
în această viaţă când ştim sigur că de moarte nu scapă nimeni, şi că prin al ei
mister rămânem îngroziţi cu toţii!...Nu cumva secretul morţii şi scăparea de
sub groaza ei stă tocmai în felul în care ne trăim viaţa? Păi, Dumnezeu, Tatăl
nostru, s-a făcut şi Om şi s-a oferit şi să moară de bună voie, tocmai pentru a
ne arăta neputinţa morţii de a ne îngrozi, şi mai mult, ne-a învăţat şi cum să
facem din moarte, viaţă!! Deci, este atât de greu să trăim decent, să iubim
oamenii şi chiar să ne bucurăm cu măsură de viaţă, căci Dumnezeu nu ne
intrezice nici să mâncăm, nici să bem sau să visăm, vrea să ne bucurăm de
natură şi s-o respectăm, şi mai ales vrea să ne “îndrăgostim”, dar cel mai mult
să-L iubim pe El!...
Oare ce ne îndeamnă să fim ignoranţi şi să nu vedem
“Ȋmpărăţia Cerurilor” dinlăuntrul nostru, şi nu pe cea din „afarăˮ?..Nu cumva
tocmai acest “afară”, această trăire numai în afară, ne iluzionează doar cu o
aşa-zisă realitate ca fiind singura, unde “totul” se limitează doar la a vedea,
a auzi, a gusta, a pipăi sau a mirosi!?...Chiar nu vedem, că limitandu-ne doar
la aceste plăceri ieftine, ne repetăm “nimicnicia” prin imbuibarea cu ele, şi
din ce în ce mai des şi mai mult, cu timp şi fără timp, hrănim doar trupul,
carnea, putreziciunea? Nu vedem că acestea sunt hrană doar pentru trup, nu şi pentru
suflet, şi ne ţes înrobirea egală cu orbirea, prin patimile ce apar, când abuzăm
doar de materia cea fără „viaţă”? Nu ne
vedem oare orbirea de a nu mai vedea adevărata “realitate”, care este egală cu
“Împărăţia”, şi că singuri ridicăm un zid de netrecut între ceea ce ar trebui
să fie „slujireaˮ trupului faţă de suflet, şi nu invers? Dacă trupul are nevoie
numai de o anumită hrană, mai ales cea naturală şi nu artificială, oare
sufletul cu cât mai mult?...Toate vor fi sănătoase şi toate vor avea sens, când
vom da hrană la amândouă, şi mai ales la “cel mai mare”, adică la suflet. Căci
sufletul trebuie să conduca trupul, nu altfel. Sufletul dă viaţă trupului, iar
viaţa sufletului o dă Dumnezeu, deci iată ordinea de unde să înceapă omul pentru
a fi OM! Dacă viaţa ne curge de la Dumnezeu mai întâi prin suflet, nu facem cea
mai mare prostie când noi singuri ne “debranşăm” mereu prin indiferenţă şi
păcat, de El? Este ca atunci când intrăm în cea mai luminoasă cameră spre a ne
bucura de ce vedem în ea, însă tot noi singuri tragem “ştecherul” din “priză”,
rămânând în întuneric! Nu ar fi aceasta cea mai mare prostie, stupiditate, ca
să orbecăim şi să alegem întunericul, când suntem fii ai luminii şi suntem
creaţi pentru a deveni lumină?...Cu siguranţă ar fi alegerea fatală, şi totuşi
avem tendinţa să alegem mereu “întunericul”, când toată viaţa suntem atât de
indiferenţi cu “bogaţia” dumnezeiască din noi, ce ni s-a dat începând chiar din
prima clipă a zămislirii!..Deci, iată, Dumnezeu nu a zis să nu bem, să nu
mâncăm, să nu ne bucurăm, ci zice să nu abuzăm de ele şi să ne folosim de ele,
doar în sensul de a ne ajuta mai mult ca să urcăm prin acestea spre Cer. Şi să
putem să ne hrănim sufletul prin trăirea în Hristos, prin credinţă şi fapte
bune, nu să ne piardă mai mult această hrană pentru trup. Căci trup au şi animalele,
şi mănâncă şi ele, si atunci dacă noi rămânem numai la hrana pentru trup, cu ce
suntem mai mult decât animalele?...
Se spune că
fiecare clipă este atât de importantă şi odată pierdută nu ne vom mai întâlni
cu ea, iar clipa următoare s-ar putea să n-o mai regăsim, şi să gustăm în
următoarea clipă din “otrava” morţii! Iar toţi cei ce nu am dat sens acestor
clipe, ajungând în clipa morţii şi simţind “ghearele” ei, vom vrea să mai trăim
măcar o zi ca să facem ce trebuie şi să ne câştigam sufletul. Dar pentru că
timp ni s-a dat, intervine apoi şi dreptatea Lui Dumnezeu, care va fi fost călcată
deja prea mult!...Toţi care vom pierde acest timp atât de preţios, care înseamnă
viaţă veşnică, mântuire şi nu bani, nu hambare pline, nu funcţi vremelnice, de-abia
dincolo de moarte vom realiza şi vom înţelege ce am avut şi ce am pierdut, dar
pentru mulţi atunci va fi şi prea târziu. Răul, care nu este creat şi deci nu
are vreo rădăcină, se naşte prin alegerile noastre egoiste, limitate,
ignorante, pe care le facem mereu!...Ce am scris aici cu nevrednicie, despre
om, este precum un fir de praf în imensitatea universului, adâncimile omului
neepuizându-se vreodată, dar voi încheia totuşi cu un frumos adevăr despre om
şi chemarea lui, pe care cândva la spus Fericitul Augustin : “Ne-ai făcut
pentru Tine, Doamne. Şi neliniştit este sufletul meu până nu-şi va afla odihna
întru Tine”...
.
Pictor, teolog, VASILE NEGUŞ
