Astăzi vorbim tot mai mult şi prin cuvinte, tot mai
golite de sens, şi tăcem tot mai puţin, iar când tăcem o facem pentru că nu
avem răspunsuri. Dar prea puţini mai tăcem pentru că în această tăcere, vrem
tocmai să găsim nişte răspunsuri existenţiale. Adică să ne regăsim pe noi
înşine, să regăsim sinele ontologic care ne leagă pe toţi şi unii prin alţii.
Numai în tăcere se poate cunoaşte cineva pe sine ca negrăit şi numai aşa, se poate
apropia şi de Dumnezeu, care este infinit mai negrăit. Persoanele umane pot
comunica între ele atât prin vorbire, cât şi prin tăcere, dar cine vorbeşte tot
timpul este imposibil să nu greşească, căci acela îşi închipuie că toate se pot
înţelege şi se pot mărgini de mintea lui proprie. Însă trebuie înţeles, că
tăcerea înseamnă mai mult decât o simplă abţinere de la a vorbi, ea fiind o
stare care se referă mai mult la interiorul nostru şi nu la cele exterioare.
Omul, de-abia când îi iei totul are şansa să se vadă pe el însuşi cum arată,
cum este el de fapt, şi omul zilelor noastre tocmai de aceasta se sperie mai
ales, de teama de a rămâne cu el însuşi şi de grija zilei de mâine. Diavolul
ştie că, dacă îi dă prilej omului să petreacă în linişte, va începe să-şi de
seama de lipsa de valoare a lumii ce îl înconjoară. Că îşi va da seama, precum
că plăcerile ei nu îl pot sătura niciodată, dimpotrivă, îl înfometează şi mai
mult. Şi mai ales, îşi poate da seama, că în această dezlănţuire şi foame
simţuală, a trăi numai pe orizontală, nu înseamnă nimic altceva decât a se lega
cu lanţuri de materia putrezicioasă, inertă, cultivând adânc în suflet patimi
înrobitoare ce îl vor marca şi îl vor determina veşnic.
Cei mai
mulţi dintre oameni ajung să creadă că ştiu răspunsurile la toate problemele,
şi se consideră pregătiţi să vorbească indiferent de ce presupune subiectul
discuţiei, devenind un fel de „născători” de cuvinte, sau „flecari” cum îi
numesc sfinţii, considerând că atâta timp cât nu sunt muţi, trebuie neapărat să
şi vorbească. Dar din fericire, mai este şi o altă categorie de oameni care
trăiesc şi se cultivă în lumea tăcerii, iar aceştia tac nu pentru că nu au ce
spune, ci mai ales, din cauza nereceptivităţii sufleteşti a celor din jur. Dacă
mulţi vorbesc în deşert, aceasta se datorează unei căderi din normalitate, iar
recuperarea acestui firesc din noi nu se poate face decât prin tăcere, căci
scopul acesteia nu este să uităm cuvintele şi să rămânem fără grai, ci doar să
ne păstram sufletul neclătinat şi netulburat. Numai în tăcere omul se deschide
lui însuşi şi îl învaţă să asculte o lume, care nu este cea a sunetului, ci a
unei „cântări” interioare, a unei frumuseţi ce vine dinlăuntru, de acolo de
unde se află taina lui, a noastră, a tuturor. Centrul omului este Împărăţia
Cerurilor, ce îşi are temelia pe Hristos, Cel ce „bate” neîncetat de la Botez
la uşa inimii noastre. Aşa cum sunt multe feluri de a vorbi, înseamnă că sunt
cel puţin atâtea feluri şi de a tăcea. A tăcea dintr-o sărăcie interioară poate
fi o infirmitate, iar a tăcea pentru că urmăreşti răul este sigur un păcat. Dar
a tăcea mai ales din abundenţa unei forţe interioare, din setea şi voinţa
îndreptată către Absolut, către Dumnezeu, este regăsirea drumului adevărat pe
care trebuie să mergem, este spor duhovnicesc şi frumuseţe, este viaţa veşnică.
Dintre toate tăcerile, cea mai frumoasă „tăcere” va
rămâne cea a lui Dumnezeu, pentru că este vie, desăvârşită şi vindecătoare,
însă este totodată şi tăcerea care are cel mai frumos „sunet”, cu ecouri vibrante
ale unei iubiri ce trece dincolo de orice neajuns, de orice răutate şi mai
ales, trece dincolo de moarte, neavând vreun capăt! Adâncul nostru este lucrător numai în tăcere,
prin puterea şi curăţia rugăciunii, căci adâncul omului, care este după „chipul”
dumnezeiesc al Sf. Treimi, are posibilitatea ca aici să se întâlnească pe cât
se va învrednici cu Hristos-Dumnezeu. El atrage cu putere privirea şi trăirea
noastră spre viaţa şi bogăţia acestui adânc, şi pentru că Duhul Său este
dincolo de adâncul omenesc, se naşte aici o cunoaştere apofatică, negrăită,
cunoscută numai de omul duhovnicesc, pe care o comunică şi celorlalţi mai mult
prin felul în care se comportă decât prin cuvinte. În această tăcere
te întâlneşti cu ceva care duce iar la tăcere. Cu alte cuvinte, cel care nu a
învăţat să tacă mai întâi, nu ştie nici să vorbească, căci numai cel ce a aflat
taina tăcerii va afla şi rostul vorbirii, dar mai ales când să vorbească. Şi
chiar şi atunci cuvintele lui vor fi „drese cu sare”, vor fi cuvintele ce vin
după tăcere şi nu înainte de a o afla pe aceasta. Din punct de vedere teologic,
cuvintele pot fi considerate ca manifestări ale sufletului nostru în afară,
acel suflet asupra căruia Dumnezeu a suflat „suflare de viaţăˮ, iar odată
rostite aceste cuvinte, ele capătă o libertate proprie pe care nu o mai putem
îngrădi, şi devin „puteri” ce săvârşesc binele sau răul. Aceste puteri ne vor
urmări şi chiar depăşi, toată viaţa, până la judecata finală, care fie ne vor
apăra, fie ne vor condamna veşnic.
Oamenii simt nevoia să comunice între ei, celălalt
fiind astfel viaţa noastră, fie că ne ascultă, fie că ne vorbeşte. Ca să simţim
că trăim trebuie să comunicăm, să împărtăşim reciproc iubirea, viaţa cu
adevărat fiind între doi sau mai mulţi, iar eu fiindcă vreau să trăiesc pe
celălalt sau pe ceilalţi, îi vreau veşnic parteneri de comunicare cu mine. Cu
cât mintea s-a eliberat de patimi pentru răstimpuri mai largi, adică le-a
veştejit mai mult, cu atât înaintează mai mult în contemplarea şi gustarea
bunurilor dumnezeieşti. Şi, deşi trăind în afară de noi înşine, mărginindu-ne
mereu, înlăuntrul nostru se află Împărăţia cerurilor care este tăcerea lui
Dumnezeu, la care nu se poate ajunge decât prin tăcere, prin post şi rugăciune,
şi nu prin îmbuibare şi vorbărie multă. Punctul de întâlnire cu Dumnezeu este
inima spirituală a omului, ca centru fiinţial al acestuia, şi este totodată,
locul cunoaşterii de sine, al depăşirii eu-lui propriu în care omul se cunoaşte
aşa cum este cu adevărat. Sf. Isaac Sirul spune: „cuvântul este unealta
lumii acesteia, iar tăcerea este taina veacului viitorˮ...Viaţa îngerilor şi a
drepţilor din lumea cealaltă este o nesăturare veşnică de vederea lui Dumnezeu,
de dorinţa neîncetată de a fi mereu cu El, într-o uimire şi o bucurie de
negrăit prin cuvânt sau orice comparaţie, de ordin intelectual sau simţual,
pământesc. Aşa că, mult mai bine este a tace şi a face, decât a nu tăcea şi
doar a vorbi, de fapt, mai mult a judeca!...
Pictor, teolog, VASILE NEGUŞ
