Pentru cei ce nu se pocăiesc, conştiinţa este „viermele cel neadormitˮ vremelnic şi apoi veşnic, iar pentru cei ce se pocăiesc cu prisosinţă, este judecătorul nemitarnic (incoruptibil), pe care dacă îl vom asculta cu smerenie ne va aduce mântuire!…Să nu creadă cei care încalcă legile dumnezeieşti, prin împlinirea cărora noi ne legăm tainic cu Hristos-Dumnezeu, că vor scăpa vreodată de efectele neascultării lor. Şi la fel, să nu creadă cei care se ascund după legile omeneşti, zicând că trebuiesc aplicate cu orice preţ, deşi majoritatea sunt făcute în mod tendenţios, că hărţuind poporul în credinţa lui şi omorându-l cu zile, vor scăpa de judecata dreaptă a lui Dumnezeu!!…Pentru unii, încă de pe pământ va veni judecata, iar pentru restul, pentru noi toţi, va fi îndată după moarte, neîntârziat. Cine sunt astăzi cei care consideră legea făcută de oameni mai presus de conştiinţa lor şi de sufletele oamenilor, şi o aplică cu fanatism miliţienesc, ca să nu zicem diavolesc? Sunt toţi cei ce sunt plătiţi chiar din sudoarea celor oprimaţi, ca să vegheze la liniştea si prosperitatea noastră. Adică cei din aparatul legislativ şi cel executiv, adică parlamentarii din prima categorie, şi guvernele, judecătorii, procurorii, poliţiştii, jandarmii etc, din a doua categorie. Care, obligaţi fiind prin jurământ să discearnă binele de rău, spre folosul obştesc şi identitar, dacă fac tocmai invers, înseamnă că legile lor nu mai sunt făcute şi aplicate cu responsabilitate şi obiectivitate. Iar acestea nu-şi mai ating scopul bunei orânduieli, ci sunt din start sau devin prin mecanisme tendenţioase, adevărate fărădelegi ce urmăresc socoteli şi interese oligarhice sau totalitare! Şi revenind la conştiinţă, ca una ce este „glasul lui Dumnezeuˮ şi „legea fireascăˮ pusă în inima omului, trebuie să înţelegem neapărat că fără a asculta de aceasta, nici nu ne vom mântui. Însă când oamenii prin „cădereˮ, au îngropat şi au călcat conştiinţa, atunci a fost nevoie de legea scrisă, a fost nevoie de sfinţii Prooroci, a fost nevoie de însăşi venirea Stăpânului nostru Iisus Hristos ca să dezgroape şi să înalţe conştiinţa, să aprindă iarăşi prin păzirea sfintelor Sale porunci această scânteie îngropată. Legea firească pusă în „chipulˮ omului, se reface doar prin Taina Botezului şi numai dacă omul îşi dă osteneala, se curăţeşte şi se luminează tot mai mult de-a lungul vieţii spre „asemănareaˮ cu Dumnezeu. Legea firească există însă şi la necredincioşi şi la păgâni, însă în ei este ca stare pusă în chip aşa cum o avem toţi oamenii. Cu toate acestea, dacă ei urmează conştiinţei lor, aşa schimonosită şi pângărită cum este, pentru că este lege a lui Dumnezeu pusă în inima lor, ea îi duce la Dumnezeu. Sf. Apostol Pavel spune: „Când păgânii, care nu au lege, din fire fac cele ale legii, aceştia neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin gândurile lor, care îi învinovăţesc sau îi apărăˮ (Rom. 2, 14-l5). Şi precum în apa tulburată de mult nămol nimeni nu-şi poate vedea chipul, nici noi, după ce călcăm legea lui Dumnezeu, nu mai înţelegem ce ne grăieşte conştiinţa noastră, încât ni se pare că ea nici nu mai este în noi.
Conştiinţa noastră nu ne este doar „pârâşˮ, ci este şi judecător neadormit şi nemitarnic, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur: „Cu adevărat, nu se află între oameni nici un judecător atât de neadormit cum este conştiinţa noastră. Judecătorii din afara pot fi cumpăraţi cu bani şi înmuiaţi prin linguşire, sau mai fac favoruri şi de frică. Pe lângă acestea, mai sunt o mulţime de alte mijloace care pot strâmba dreptatea judecăţii lor. Tribunalul conştiinţei însă, nu e supus vreunei înrâuriri de felul acesta, ci chiar dacă ai da bani, chiar dacă ai linguşi, chiar de-ai ameninţa sau orice altceva ai face, ea rosteşte dreapta hotărâre împotriva gândurilor păcătoase, şi cel ce a păcătuit se osândeşte singur, chiar dacă nu l-ar învinui nimeni altcinevaˮ. Conştiinţa ne este judecător nu numai acum, ci şi la înfricoşata Judecată, unde ne va fi cel dintâi şi cel mai de temut judecător! Acea judecată va fi cumplită tocmai pentru că nu ne vom mai putea îndreptăţi, nu vom putea spune ca pârâşul este nedrept. Şi dacă acolo vom fi găsiţi vinovaţi, ea va fi „viermele cel neadormitˮ ce veşnic ne va roade precum un cariu nesătul, căci vom vedea cum am avut o viaţă întreagă ca să ne mântuim, dar am lăsat-o să ne alunece printre degete precum apa. Sf. Maxim Mărturisitorul spune: „Nu există nimic mai silnic decât o conştiinţă care te acuză şi nimic mai îndrăzneţ decât o conştiinţă care te apărăˮ. Omul, separat de Dumnezeu şi înrobit patimilor, cade în starea nefiinţei, rămânând ca o existenţă neipostatică. Dar atunci când se întoarce la Dumnezeu, el se orientează spre fiinţă, spre izvorul vieţii şi se însufleţeşte prin atingerea de înrâuririle vieţii veşnice. Atunci viaţa lui Dumnezeu devine viaţa proprie a omului. În acest proces, conştiinţa de sine trăieşte pocăinţa nu ca pe o tristeţe psihologică (ca simplă conştiinţă a unui păcat dezordonat), ci ca pe o realitate duhovnicească permanentă. Este vorba despre o nouă concepţie despre sine şi despre o nouă orientare duhovnicească – ontologică – ce îl însoţeşte pe om până la moarte. Este o „iubire a virtuţii”, este „îndepărtarea de rău” şi „îmbrăţişarea binelui”. Pocăinţa nu este o alegere convenţională şi mecanică, ci o înţelegem ca înnoire ontologică a naturii umane. Din punct de vedere ontologic (existenţial), patimile au relaţie cu nefiinţa, deoarece în adâncul naturii omului pe care a creat-o Dumnezeu, nu există nimic rău. Când omul pierde comuniunea cu Dumnezeu, decade în starea nefiinţei. De aceea, nu putem vorbi despre ontologia patimilor sau a păcatelor, ci doar de fenomenologia lor. Cu toate că răul nu constituie un principiu ontologic, el creează situaţii ontologice alienante (boli fiinţiale), aducându-l pe om contra firii lui proprii. În această situaţie omul trăieşte contra firii, negând viaţa şi relaţiile comuniunii universale, în special relaţia sa personală cu Dumnezeu. Astfel, problemele complexe create de către rău provoacă denaturări ontologice. Schimbarea aceasta, de la starea „conformă naturii” la aceea „contra naturii”, este consecinţa catastrofală a fiecăreia dintre patimi. „Necurat este numai ceea ce nu provine de la Dumnezeu”, spune Sf. Ioan Damaschin, „e propria noastră invenţie, care se datorează autodeterminării, deviaţiei şi înclinării voinţei noastre de la starea conformă naturii spre starea contrară naturii, – adică spre păcat”. Mai precis, această stare contra naturii este rezultatul unei libertăţi şi totodată a unei alegeri greşite, între viaţă şi moarte.
Păcatul este rezultatul intenţiei, al liberului arbitru. „Dar va întreba cineva, ce este deci păcatul?” – scrie Sf. Chiril al Ierusalimului – „Este un organism viu? Este înger? Este demon? Ce este acesta care lucrează? Nu este un duşman exterior, omule, care luptă împotriva ta, ci este un vlăstar rău ce creşte din tine, din propria ta intenţie”. Şi Sf. Vasile cel Mare, spune cu claritate: „Prin urmare, nu căuta răul în exterior şi nu ţi-l imagina primitiv din firea vicleană, ci fiecare să ştie că el însuşi e capul răutăţii pe care o are înăuntrul lui”. Şi adaugă tot el: „Fiecare rău e o boală a sufletului, în timp ce virtutea e însăşi sănătatea.” Păcatul sau orice patimă în sine este în fiinţa sa, o întoarcere a aspiraţiei fireşti a omului spre lumea care-l îngustează şi-l face închis în sine şi spre sine, şi nu orientat spre Dumnezeu. O asemenea minte confuză care a uitat natura şi vocaţia ei, îşi întoarce dorinţa spre lume, iar dorinţa, „coborându-se în trup, îndată se întunecă de întristare şi de plăcere şi se pierde.” Sfântul Maxim Mărturisitorul a făcut cea mai complexă descriere a plăcerii şi a patimilor, pe care mintea le zămisleşte: „Aşa fiind, cu cât trăia omul mai mult prin simţire, cu atât îşi strângea în jurul său neştiinţa de Dumnezeu…Şi cu cât îşi strângea în jur neştiinţa de Dumnezeu, cu atât se afunda mai mult în gustarea prin simţuri a materiilor cunoscute, şi creştea în el iubirea pătimaşă de sine, născută din acea gustare. Şi cu cât cultiva mai mult această iubire pătimaşă de sine, cu atât născocea mai multe feluri de plăcere, ca fruct şi ţintă a iubirii de sine. Şi întrucât plăcerea are întotdeauna durerea ca succesoare, se năpustea cu toată puterea spre plăcere şi fugea cât putea de durere…Deci, căutând plăcerea pentru iubirea pătimaşă de noi înşine şi silindu-ne să evităm durerea pentru aceeaşi iubire, născocim naşterile nenumărate ale patimilor producătoare de stricăciune. Cu alte cuvinte, dacă ne îngrijim de iubirea de noi înşine prin plăcere, naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava deşartă, orgoliul, iubirea de arginţi, zgârcenia, tirania, îngâmfarea, încăpăţânarea, mânia, autosuficienţa, înfumurarea, dispreţul, injuria, batjocura, luarea în râs, risipa, luxuria, insolenţa, slava deşartă, viaţa leneşă, aroganţa, locvacitatea (pălăvrăgeala), vorbirea necuviincioasă şi toate câte mai ţin de felul acesta”. Obişnuinţa din faptele rele – introdusă în suflete precum o dietă stricată – este permanenţă, încătuşează sufletul cu lanţuri de nedezlegat, supune încrederea în sine (conştiinţa propriei valori), provoacă rele mai mari decât toate relele, conducând pe cei posedaţi de ea la cele mai rele fapte, din care a fost formată şi care la rândul lor, nasc continuu alte şi alte fapte rele. Îngăduinţa anumitor păcate uşoare sau mici, conţine pericolul întăririi şi transformării lor în patimi şi obişnuinţe ale sufletului. Din acest motiv, Părinţii sfătuiesc ca nimeni să nu măsoare mărimea şi greutatea unui păcat, pentru că „păcatele mici, diavolul le arată ca atare, deoarece numai aşa poate să-l aducă pe om la un rău mai mare”! Păcatul cel mai mare de care trebuie să se teamă fiecare persoană este păcatul în care cade el însuşi, sau care-l stăpâneşte. „Cel care se îndepărtează astăzi puţin de Hristos, cu timpul este în pericol să se îndepărteze tot mai mult”, spune Sf. Ioan Gură de Aur. De asemenea, este necesar să avem întotdeauna în vedere că păcate nu sunt numai faptele rele pe care le facem, ci şi o evitare a unui bine pe care puteam să-l facem şi nu l-am făcut. Omul este responsabil şi pentru aceste păcate ale omiterii, indiferent de condiţiile în care se săvârşesc.
Conştiinţa păcatului are şi un caracter comunitar deoarece păcatul nu este un fenomen pur individual. Ca atare, păcatul are o repercusiune socială directă sau indirectă, care nu poate fi pusă în discuţie, pentru că este vorba de păcatul unei fiinţe inserate într-o societate şi, în acelaşi timp, membră a Trupului Mistic al lui Hristos. De aceea, păcătosul trebuie să asculte în adâncul conştiinţei sale vocea lui Dumnezeu, care ne vorbeşte prin Hristos în Biserică; el trebuie să întâmpine această voce, recunoscând păcatul pe care îl mărturiseşte în faţa lui Dumnezeu şi în faţa comunităţii ecleziale. Deasupra păcatului personal există păcatul profund colectiv, un păcat al societăţii. Ideea de păcat colectiv există deja în Vechiul Testament. Spre exemplu, păcatul Sodomei şi al Gomorei, păcatul din Turnul Babel, sunt considerate păcate de grup. Aşadar, păcatul colectiv nu este suma păcatelor individuale; este păcatul comunităţii însăşi, un păcat comis colectiv, cu o răutate colectivă ce implică o responsabilitate colectivă. De exemplu, câte fapte ale nazismului sau comunismului nu au adunat în sine dimensiunea colectivă a păcatului, făcut cu o răutate colectivă demonică. Trist pentru istorie, este faptul că şi colectivităţile au tendinţa de a ignora păcatele lor specifice. Ele îşi aţipesc buna conştiinţă şi refuză tulburările inoportune care vin să le spulbere calmul. Compromisul acesta de grup, alienant, ipocrizia conştiinţei colective a fost aceea de a dori să cerceteze atent paiul păcatului individual, lăsând să treacă bârna colectivă. Problema responsabilităţii colective este foarte importantă. Tradiţia patristică ne învaţă că fiecare dintre noi trebuie să înlăture judecata păcatelor altora şi să se considere pe sine responsabil pentru alţii. Celălalt este fratele meu, mărturiseşte Sf. Nil Ascetul, „căci în mine fratele meu există ca parte”. Conştiinţa personală nu e o conştiinţă închisă a „euˮ-lui, ci conştiinţa comuniunii şi responsabilităţii universale. Dar această conştiinţă supraindividuală ce cuprinde totul într-o sobornicitate tainică, este atributul sfinţeniei, o harismă, şi reprezintă o atitudine specifică oamenilor duhovniceşti. Toţi oamenii suntem una, şi existenţa fiecăruia dintre noi are caracter universal. Şi nu putem fi una, după modelul Sfintei Treimi, decât în cazul recunoaşterii vinovăţiei, al iertării şi al iubirii.
Sfinţii, luminati de Duhul Sfânt văd, înţeleg şi cuprind lumea întreagă în iubirea lor. S-au rugat pentru toţi ca pentru ei înşişi, şi în lacrimile lor au purtat taina din grădina Ghetsimani, taina lui Hristos, care s-a rugat pentru toată lumea, pentru Adam-ul total, pentru plenitudinea existenţei umane. Sfinţii au purtat această unitate ontologică a umanităţii totale, ca adevăr trăit şi experiat zilnic, şi nu ca pe o abstracţie teoretică, psihologică, ci cuprinzând lumea într-o sobornicitate spirituală, a harului şi a iubirii. Sf. Siluan Athonitul „era mistuit de o compătimire adâncă şi îi cerea lui Dumnezeu milă pentru toate popoarele pământului”. Întâi de toate, trebuie să observăm că datorită unităţii neamului omenesc, răul „corupe” şi înstrăinează întreaga umanitate. Extinderea în jurul nostru a consecinţelor păcatelor noastre implică responsabilitatea pentru păcatul celuilalt. Păcatele noastre personale au rezonanţă şi în societate, dar în acelaşi timp, şi răul social înrâureşte păcatele personale, pentru că păcatul, ca orice „boală infecţioasă”, este transmisibil. Sf. Simeon Metafrastul, scrie: „după cum ciuma, când îl atacă pe om sau pe animal, se transmite tuturor celor pe care-i atinge, la fel şi cei care săvârşesc fapte rele urmăresc să transmită tuturor răul lor personal, vrând ca mulţi să devină la fel ca ei, pentru a se putea retrage din faţa ruşinii, în interiorul comuniunii păcatului şi, astfel, transmiţându-şi unul altuia boala, se îmbolnăvesc între ei şi se pierd toţi împreună”. Sfântul Simeon face referire la o expresie foarte importantă pentru morală şi anume, la „comuniunea păcatului”, expresie ce cuprinde în sine şi exprimă perfect dimensiunea colectivă şi responsabilă a păcatului. De aceea, consecinţele păcatului unei persoane sau a mai multor persoane, se extind în mediul lor de viaţă. Mediul de viaţă este purtătorul faptelor noastre şi al consecinţelor lor: „relele vin şi prin intermediul celor puţini, şi cei mulţi se confruntă cu asemenea răutate”. Este ceea ce fac mai tot timpul conducătorii unei comunităţi sau ai unei naţii, cum ar fi astăzi, politicienii corupţi şi oligarhii îmbogăţiţi ai planetei. Nu datorită intereselor lor meschine, draconice, dar folosindu-se şi de ignoranţa şi slăbiciunile celor mulţi, a păcatelor lor colective, astăzi lumea este întoarsă cu sus-ul în jos, îmbotniţată şi îmbolnăvită!? Păcatele oamenilor sunt cauza tuturor suferinţelor şi catastrofelor sociale, a tuturor războaielor. Sfânta Scriptura, spune: „dreptatea înalţă un popor, în vreme ce păcatul este ruşinea popoarelor”, şi de aceea, „lumea întreagă zace sub puterea celui rău”, pentru că s-a identificat cu el! Păcatul şi-a întins atât de abil mrejele în lumea întreagă, ca într-o reţea capilară, cât mai ascuns pentru vedere, încât s-au amestecat între ele, otrăvind şi infectând natura umană şi relaţiile sociale. Prin această „iubire de păcat” şi „mentalitate a păcatului”, lumea s-a identificat atât de mult cu răul, încât cuvintele „rău” şi „lume”, „lume şi păcat”, au ajuns sinonime. Mentalitatea păcatului a făcut ca iubirea lumii să fie aceea a iubirii păcatului. Sf. Grigorie Palama, explică că, „lumea aceasta se găseşte în răutate datorită unei vieții contra firii şi autodeterminării greşite”.
Conştiinţa, în gândirea patristică, are un rol crucial în practicarea vieţii morale. Astfel, Sf. Clement al Alexandriei afirmă: „conştiinţa este un mijloc pentru alegerea exactă a binelui şi pentru evitarea răului, pentru o viaţă corectă”. Sf. Ioan Gură de Aur, dă şi el o mare atenţie conştiinţei: „În conştiinţă, noi avem un învăţător adevărat şi nu trebuie să se ignore ajutorul care vine de la ea”. Iar Sf. Maxim Mărturisitorul, îndeamnă: „Să nu necinsteşti conştiinţa ta care întotdeauna îţi dă un sfat bun, deoarece ea este sfătuitorul tău îngeresc şi dumnezeiesc”. Conştiinţa este „pârâşul” cu care trebuie să te împaci încă din viaţa aceasta, cât te mai afli în lume. „Chiar în această viaţă – spune Sf. Ioan Gură de Aur – păcătosul găseşte pedeapsă pentru păcatele lui…Priveşte în conştiinţa lui: acolo vei vedea agitaţia tumultuoasă a păcatelor lui, îl vei vedea cuprins de FRICĂ, furtună, discordie. Ca într-un fel de tribunal, mintea stă precum un judecător pe tronul împărătesc al conştiinţei, folosind memoria pentru ceea ce a făcut, întrerupând cursul gândirii şi stârnind fără milă păcatele comise, care aşteaptă să fie iertate. Îi este imposibil să-şi găsească liniştea în faţa vocii acuzatoare, chiar şi atunci când îl macină fapte cunoscute numai de către Dumnezeu”. Conştiinţa nu judecă doar faptele noastre, ci şi dispoziţiile noastre. Sf. Macarie spune: „Conştiinţa cenzurează acele gânduri care consimt să păcătuiască”. Dar activitatea acuzatoare a conştiinţei este o experienţă dureroasă. Sf. Ioan Gură de Aur spune că „acela care trăieşte în răutate, experimentează torturile iadului, înaintea iadului, fiind chinuit prin conştiinţa lui”. De aceea, „nimic nu-l îngreunează mai mult pe om şi nu-i apasă sufletul, decât conştiinţa păcatului”. Dar se pune întrebarea: ce i se întâmplă conştiinţei în ultimul caz? Este ea complet distrusă ca facultate? Răspunsul este că ea nu poate fi distrusă niciodată: conştiinţa nu poate înceta să existe, însă îşi poate întrerupe lucrarea – ca rezultat al înlăturării şi ignorării ei continue. Ea încremeneşte în nelucrare, se pietrifică şi este coborâtă la nivelul subconştient al sufletului, încetând să se manifeste la nivelul cunoştinţei, devenind la acest nivel „moartă”. Apelurile la conştiinţă par să nu mai aibă efect, ea fiind complet insensibilă. În asemenea situaţie, putem vorbi de o „conştiinţă împietrită”. Conştiinţa poate deveni deformată şi împietrită, slăbită şi inactivă, datorită păcatelor, experienţei nefaste, educaţiei impropri, modului de viaţă, folosirii greşite a libertăţii sau datorită unei autodeterminări înrobite de patimă. Conştiinţa devine aproape inoperabilă, fiind separată de cunoştinţă. Dar conştiinţa poate fi trezită, spiritualizată şi unită cu toate celelalte facultăţi sau puteri sufleteşti, de către harul dumnezeiesc. Care lucrează însă, numai după cum trăim noi şi dacă gândurile, cuvintele şi faptele noastre sunt în concordanţă cu voinţa lui Dumnezeu. Cunoaşterea pe care o deţine conştiinţa, cunoaşterea binelui şi a răului este o parte a cunoaşterii interioare a omului. Ea este numită „cunoaştere naturală”. Adevărata viaţă spirituală a omului constă deci în a conştientiza această voce a lui Dumnezeu din suflet şi de a asculta de ea. Una dintre trăsăturile distinctive ale conştiinţei o reprezintă caracterul ei imperativ. Faptul că ea poate fi „bună” sau „rea” ne indică adevărul conform căruia, conştiinţa nu funcţionează într-un mod mecanic sau automat. Ea are nevoie să fie formată, ghidată, spiritualizată. Aceasta înseamnă că ea poate să se oprească din „creştere” sau „maturizare”, că poate fi slăbită, falsificată, distorsionată.
Dacă viaţa spirituală este privită şi înţeleasă ca o capacitate a conştiinţei de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, atunci păcatul este întunecare, nor, îngropare a conştiinţei. „Omul este bolnav de necunoaşterea scopului său”, spune Sfântul Maxim. În comparaţie cu darul libertăţii desăvârşitoare, creatoare, păcatul este robie, stare ce se manifestă și în structura complexului nostru interior, dar mai ales în inimă şi conştiinţă. Pervertirea conştiinţei necesită pocăinţă, care înseamnă „metánoiaˮ (convertire interioară continuă). Pocăinţa este un înscris pentru o viaţă nouă, semnat cu Dumnezeu, o viață din iubire și dăruire autentică. Mintea ce „s-a amestecat cu simţirea” pierde raţiunea lucrurilor, împrăştiindu-se într-o cunoaştere închisă în sine, izolată. Actele de cunoaştere ale unei asemenea minţi devin la rândul lor izolate, neesenţiale, incapabile să redea prototipul lucrurilor, fiind o pecete compusă a proiecţiilor voluptoase ale lumii empirice. Corectarea pentru binele spiritual sau corectarea pentru dragostea desăvârşirii fratelui, este cel mai mare ajutor. Din cele mai de sus rezultă că o prea mare indulgenţă faţă de noi înşine (o indulgenţă egoistă şi subiectivă) duce la judecăţi şi concluzii nemiloase faţă de aproapele. O apreciere mult mai obiectivă şi sinceră asupra păcatelor şi defectelor noastre ne face mult mai înţelegători faţă de slăbiciunile şi căderile fraţilor noştri. Măsura conştiinţei păcatului propriu devine măsura şi criteriul înţelegerii păcatului aproapelui. Măsura conştientizării şi pocăinţei personale devine măsura iertării şi durerii pentru păcatele şi căderile celorlalţi. Anumiţi autori ortodocşi moderni înţeleg conştiinţa ca pe o expresie a întregii funcţionări psihologice a persoanei, şi nu ca pe o facultate izolată. Astfel, emoţiile, voinţa şi raţiunea, fac parte împreună din experienţa conştiinţei. Suferinţa, neliniştea, vinovăţia unei „conştiinţe rele“, depersonalizate, reprezintă de asemenea emoţii negative. Autodeterminarea este şi ea implicată. Pe de o parte, conştiinţa ne impune categoric cum să ne comportăm în situaţii concrete şi, pe de altă parte, ne face responsabili de modul în care am acţionat, deoarece noi putem să îi ascultăm îndemnurile, fiind însă liberi să alegem cum să acţionăm. În momentul dezbaterilor conştiinţei noastre anterioare în ceea ce priveşte modalitatea unei acţiuni viitoare, toate aspectele implicate ni se deschid spre reflecţie, ele devenind subiecte (teme) ale voinţei noastre. În tot acest proces, în exerciţiul conştiinţei îşi face simţită prezenţa, analiza raţională. Sunt analizate motivele şi intenţiile. Însă, ceea ce le pune pe toate acestea laolaltă, dându-ne totodată posibilitatea de-a nu mai vorbi de funcţii psihologice numeroase, ci de o experienţă unică a conştiinţei, este sensul profund al seriozităţii obligaţiei morale şi, mai ales, al responsabilităţii morale personale, cu care conştiinţa se identifică.
Omul contemporan s-a străduit şi se străduieşte să substituie relativul cu absolutul, ceea ce l-a condus la o hipertrofie a eu-lui, ce nu-şi mai acceptă propriile legi. Dar acest proces a mai condus, paradoxal, şi la o depersonalizare a omului, la fărâmiţarea lui ca şi chip al lui Dumnezeu. Omul contemporan nu are pace şi linişte, este foarte rar bucuros. Se priveşte în interior şi nu se vede, se caută în adâncul de taină al sufletului şi nu se regăseşte. Se exteriorizează, dar în interior rămâne un gol şi o tristeţe neliniştitoare, care îl apasă şi-l urmăresc şi de care nu poate scăpa. Nimeni nu-i înţelege situaţia şi el crede că, nimeni nu-l poate ajuta. Societatea îi oferă multe „măştiˮ înşelătoare, care să-i ascundă boala adâncă. Omul de azi trebuie să înţeleagă că nu ne putem elibera de păcat, de nelinişte şi de chin, plecând de la imanenţă (prin sine), ci numai dacă avem credinţă în Mântuitorul Iisus Hristos. Numai când îşi va recunoaşte condiţia de creatură a lui Dumnezeu, nădejdea va fi mai puternică decât remuşcarea omului de azi, închis în iadul propriu – pentru că atunci vom descoperi raportul de nedespărţit dintre conştiinţa noastră morală şi iubirea lui Dumnezeu. Nu putem scăpa de nelinişte şi de remuşcarea chinuitoare decât dacă ne pocăim cu adevărat, dar aceasta poate fi posibil numai dacă avem o conştiinţă a păcatului nostru. „Tot ceea ce ne nelinişteşte este de la diavol“, spuneau Sf. Părinţi. Iubirea dumnezeiască nu poate să nu sufere în lumea aceasta; ea cuprinde întreaga zidire într-o milă şi iubire infinită. Iubirea lui Dumnezeu priveşte şi vindecă rănile celor zidiţi de El. Fiind Iubire desăvârşită şi smerită, Dumnezeu respectă cu sfinţenie libertatea omului, dar o înconjoară cu dragostea Sa blândă şi luminoasă. Iubirea Lui nu poate fi decât smerită: Hristos este iubirea smerită. De aceea, El îl iubeşte pe cel care se smereşte în faţa Lui. Hristos este Mântuitorul lumii, şi când ne deschidem conştiinţa şi ne smerim către El, dobândim simţământul mântuitor şi transfigurator, că El este ruda noastră, Fratele nostru după firea umană. În faţa acestei Paternităţi şi filiaţii divine, sufletul se pleacă într-o iubire recunoscătoare şi smerită, şi Duhul Dumnezeiesc intră în viaţa şi în fiinţa omului, transformând tot ceea ce atinge, mântuindu-l. Omul contemporan nu trebuie să piardă această paternitate dumnezeiască a conştiinţei, nu trebuie să o uite şi să o înlocuiască cu absolut nimic…
