Duminica “IZGONIRII lui ADAM din RAI”!...

   

   Astăzi, este Duminica “IZGONIRII lui ADAM din RAI”, izgoniţi fiind apoi cu toţii prin neascultare!...Dar “la plinirea vremii” vine “al doilea Adam”, Răscumpărătorul şi Mântuitorul, Hristos-Dumnezeu, “Mielul junghiat de la întemeierea lumii” care prin ascultare de Tatăl, ia asupra Sa păcatele lumii şi moare împreună cu ele pe Cruce, “omorând” moartea prin Învierea Sa. Astfel, şi noi crezând în El vom “învia” numai trăind liturgic împreună, prin iubire şi iertare, prin post şi rugăciune, cu toţii fiind chemaţi să urcăm chiar mai presus de Rai, în Împărăţia Cerurilor, cea “gătită nouă de la întemeierea lumii”. Desigur, nimic nu este pus întâmplător în Biserica Ortodoxă prin Sf. Părinţi, aşa cum şi această duminică a fost numită a “izgonirii lui Adam din Rai”. Pentru că de mâine începând Postul cel Mare, prin postire faţă de toate cele nefolositoare şi prin “ascultare” de Dumnezeu, avem şansa să ne “întoarcem” iarăşi în Rai! Primul om, creat “bărbat şi femeie”, adică “doi într-unul”, fiind creat din duh şi din ţărână (materie), unea într-însul lumea văzută cu cea “nevăzuta” şi era menit să sfinţească întreaga Creaţie, ridicând-o apoi la Dumnezeu. Dar omul fiind creat ca şi persoană, specific persoanei îi este libertatea iar creaturii ca şi persoană, îi este specifică câştigarea vredniciei darurilor primite. Însă “povara” libertăţii este asumarea responsabilităţii ca şi condiţie a existenţei primite de la un “altul”, în cazul omului, a existenţei primite de la Dumnezeu şi nu prin sine. Iar aceasta implică încrederea şi supunerea totală “aceluia” căruia îi datorăm existenţa, fericirea şi tot ce am devenit. Şi cum Creatorul nostru este un Dumnezeu al iubirii, şi din iubire aducându-ne pe toţi şi pe toate la existenţă, atunci numai iubirea desăvârşită ne face şi adevăraţi ascultători şi iconomi. Ori, dacă Dumnezeu este Tatăl şi Părintele nostru, nu aşa facem toţi părinţii cu fii noştri? Le dăm hrană tare când ei au dinţi de lapte? Nu îi învăţăm şi îi pregătim pentru a înfrunta răul din viaţă cu binele, şi a se bucura de bine bucurând mai întâi pe alţii? Nu îi testăm, nu îi încercăm de fiecare dată când vrem să vedem dacă sunt pregătiţi pentru a urca o treaptă şi mai sus? Şi atunci, ce Dumnezeu, ce părinte, ce tată şi ce mamă, va oferi fiilor lor “şarpe în loc de pâine”, şi nu întotdeauna ce avem şi ce este mai bun? Iată deci, că ce este din iubire nu poate trăi decât prin iubire, oferind iubire prin ascultare, dăruire şi jertfă de sine, căci voia proprie înseamnă iadul! Aceasta şi-a făcut şi Adam, voia proprie, şi Eva şi toţi cei care ne răzvrătim faţă de Dumnezeu şi faţă de toţi cei cărora le datorăm totul, sau câtuşi de puţin ceva, şi prin răzvrătire mâncăm cu voia proprie din “pomul cunoştinţei binelui şi răului”, fără să fi mâncat mai întâi suficient din “Pomul Vieţii”.

  Dar ce este “pomul cunoştinţei binelui şi răului” şi ce este “Pomul Vieţii”? Ca să înţelegem cu adevărat pomul cunoştinţei binelui şi răului, trebuie să afirmăm de la început că Dumnezeu nu l-a creat pe om desăvârşit, ci chemat să devină desăvârşit. Iar ca să se întărească în asemănarea cu El, îi cere să nu mănânce din acest pom. Omul nesocoteşte porunca dată de Dumnezeu şi primeşte în schimb moartea, ca şi consecinţă. Pomul nu putea fi rău şi dăunător omului, prin natura sa, dimpotrivă, era bun ca şi restul Creaţiei lui Dumnezeu, dar neascultarea avea moartea în ea, nu pomul. La fel şi Sf. Ioan Damaschin, spune că: “Pomul nu a născut moartea, fiindcă Dumnezeu nu a creat moartea; dar moartea a fost urmarea neascultării”. El a fost ales doar ca mijloc de încercare, acesta fiind singurul motiv al opririi omului de a-l întrebuinţa, cel puţin momentan, căci acest pom nu a avut vreo anumită putere spirituală. Sf. Maxim Mărturisitorul ne învaţă că zidirea celor văzute s-a numit “pom al cunoştinţei binelui şi răului”, având în ea şi raţiuni duhovniceşti care pot hrăni mintea dar şi o putere naturală care desfată simţirea, însă perverteşte mintea. Lumea văzută contemplată duhovniceşte, ne oferă cunoştinţa binelui, însă celor care se împărtăşesc de ea numai trupeşte, li se face “dascăl” al patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeieşti. De aceea, Dumnezeu i-a interzis-o omului, a amânat pentru o vreme împărtăşirea de zidirea văzută, neoprindu-l veşnic de la aceasta. Pentru ca omul cunoscându-şi cauza sa prin comuniunea în har, şi prefăcând nemurirea dată lui după har, în nepătimire şi neschimbabilitate, să privească fără să se vatăme făpturile lui Dumnezeu. Şi să primească cunoştinţa lor prin Dumnezeu, având după har aceeaşi cunoştinţă a lucrurilor ca Dumnezeu, datorită prefacerii minţii şi simţirii prin îndumnezeire. Numai întărit, adică ajuns la starea de îndumnezeire prin har, omul ar fi putut contempla lumea văzută aşa cum trebuie. Deci, hrana acestui pom, nu le era folositoare protopărinţilor pentru că nu erau desăvârşiţi, după cum nici hrana deplină nu le este de folos pruncilor care au trebuinţă numai de lapte. Interzicerea atingerii de pom era o amânare, nu o oprire veşnică.

  Rostul sălăşluirii omului în Rai şi al mâncării din „tot pomul” nu era simpla săturare de desfătările acelui loc minunat, ci căutarea şi tânjirea după ceva mai înalt. Însăşi prezenţa pomului cunoştinţei binelui şi răului şi a poruncii de a nu mânca din el arată o provocare şi o încercare prin care omul trebuia să treacă înainte de a urca mai sus. Iată cum înfăţişează Sfântul Ioan Damaschin suirea către desăvârşire, pusă înaintea lui Adam în Rai: «Căci spune Dumnezeu: “Din tot pomul care este în Rai cu mâncare, să mănânci”. Prin aceste cuvinte socotesc că a vrut să zică: suie-te prin toate făpturile la Mine, Făcătorul, şi culege din toate un singur fruct, pe Mine, Viaţa cea adevărată. Toate să-ţi rodească viaţa, iar împărtăşirea cu Mine fă-o întărire vieţuirii tale. În chipul acesta vei fi nemuritor». Deci, atât Raiul cât şi întreaga viaţă pământească a omului, au fost făcute de Dumnezeu mai întâi “ca o şcoală şi ca un loc de învăţătură a sufletelor omeneşti”, cum zice Sf. Vasile cel Mare. Omului i s-a dat dintru început o cale de urcare din slavă în slavă, din Rai la starea de locuitor duhovnicesc al cerului, prin încercarea şi ispitirea pe care Dumnezeu ar fi putut să i le trimită, începând cu porunca de a nu gusta doar din “pomul cunoştinţei binelui şi răului”. El a fost aşezat în Rai într-o stare aflată oarecum între cea cerească, unde numai cei curaţi şi duhovniceşti se pot sălăşlui, şi cea a pământului stricăcios ‒ care a apărut din pricina căderii sale. Tocmai faptul că Adam şi Eva erau încă precum pruncii, adică neîncercaţi prin experienţă, duhovniceşte vorbind, dar totuşi curaţi, feciorelnici, i-a făcut până la urmă prin ispitire să cadă şi repede. Dacă respectau porunca, primii oameni se puteau înălţa treptat la un grad de desăvârşire atât de înalt, încât să nu mai poată păcătui niciodată. Gustând din pomul cunoştinţei binelui şi răului, făcându-şi voia fără Dumnezeu, omul a cunoscut prin experienţă proprie ce este bine şi ce este rău. Aşadar, pentru că omul alege să se îndumnezeiască mâncând dintr-un pom care nu-i fusese dat pentru comuniunea cu Dumnezeu, pierde asemănarea cu El. Starea sa se schimbă radical în rău, pentru că a încercat să devină asemenea lui Dumnezeu, fără Dumnezeu. Mâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului este un “Nu” pe care Adam şi Eva l-au spus lui Dumnezeu. Actul mâncării din acest pom exprimă refuzul omului de a realiza viaţa numai ca iubire şi comuniune cu Dumnezeu”. Fără o întărire duhovnicească, simţurile se pot alipi într-un mod necurat, limitat, de frumuseţea sensibilă a lumii...Căci omul despărţit de Dumnezeu crede că ceva este bun numai dacă îi satisface pofta simţurilor. Aşa se face că omul care nu mai ascultă de Dumnezeu ajunge să ia răul drept bine. În concluzie, acest “pom” oferă o falsă cunoaştere a binelui şi a răului. Omul pentru început trebuia să se hrănească doar din Pomul Vieţii, care îi oferea şi adevărata cunoaştere a lucrurilor.

  Pe de altă parte, Pomul Vieţii faţă de celălalt pom, se deosebeşte negrăit, prin însuşi faptul că el este numit “Pomul Vieţii”, iar celălalt nu al vieţii, ci numai al “cunoştinţei binelui şi răului”. Căci Pomul Vieţii este desigur făcător de viaţă iar pomul care nu este al vieţii, e vădit că e făcător de moarte. Pomul Vieţii din mijlocul Raiului oferea hrana nemuririi. De fapt, aceasta era încercarea impusă lui Adam pentru a se hrăni din Dumnezeu, pentru a atinge în mod liber îndumnezeirea. Şi Adam n-a făcut-o. Înainte de cădere, Adam şi Eva şi prin ei toţi oamenii care ar mai fi urmat dacă nu ar fi căzut, erau “înveşmântaţi cu harul lui Dumnezeu”. Sf. Ioan Damaschin, spune: “Dumnezeu, care locuia în ei, era casa lor. Dumnezeu era îmbrăcămintea lor strălucitoare căci harul Lui îi înveşmânta şi se desfătau ca îngerii cu singurul fruct prea dulce al contemplării lui Dumnezeu. Cu această contemplare se şi hraneau şi aceasta pe bună dreptate a fost numită “Pomul Vieţii”. După ce au căzut din uniunea cu Dumnezeu nu mai aveau harul sa-i înveşmânteze, şi “s-au văzut goi”. Pomul Vieţii este “hrana” necesară creşterii omului în comuniunea cu Dumnezeu, este Dumnezeu Însuşi, care era şi atunci este şi acum, “pâinea care se coboară din cer”! Deodată cu Hristos, Dumnezeu ce se face Om fără de păcat şi de bună voie primind moartea pe Cruce, şi apoi prin Învierea Sa ca un Dumnezeu, Crucea se face “una” cu El şi ea devine împreună cu El, noul “Pom al Vieţii” şi totodată “semnul” lui Hristos. Omul, ca şi chip al lui Dumnezeu era destinat să se îndumnezeiască prin comuniunea cu El şi până la comuniunea desăvârşită cu El. Dar prin neascultare Adam cade în păcat împreună cu femeia sa, iar Dumnezeu îi scoate afară din Rai, dezbrăcându-i de harul înţelepciunii şi nemuririi, şi îmbrăcându-i în “tunici de piele”. Dar nu-i lasă orfani şi le promite răscumpărarea şi izbăvirea de moarte, însă după multă durere şi vreme îndelungată avea să vină Răscumpărătorul. Şi le mai dă ceva Dumnezeu. Le oferă libertatea deplină şi în acelaşi timp rodul “pomului”, adică conştiinţa! Cu alte cuvinte pune lege în adâncul fiinţei lui şi nouă tuturor, prin care putem acum să deosebim singuri binele de rău, sinceritatea de minciună, păcatul de fapta bună. Este legea despre care vorbeşte Sf. Ap. Pavel, acea lege care a fost dată de Dumnezeu, nu spre ştergerea păcatelor omului, ci spre a-l face conştient de starea lui de păcătoşenie. Dar eliberarea omului de păcat s-a făcut şi se face numai prin Iisus Hristos. Deci conştiinţa este lucrul cel mai dumnezeiesc din noi. Este cea care ne atenţionează mereu de cele făcute rău sau de cele bune nefăcute, atâta timp cât o vom face tot mai străvezie harului. Conştiinţa rămâne credincioasă lui Dumnezeu şi lucrează netăgăduit spre mântuirea sufletului, numai dacă nu devine adormită prin împatimirea cea neadormită. Ea este o rază de lumină în întunericul vieţii, este glasul Domnului ce ne vorbeşte atunci când toţi tac, este discernământul pe care nu l-a avut Adam. Sf.Ioan Gură de Aur, vorbind despre cunoştinţa binelui şi a răului, spune: «Ce este dar binele? Ascultarea. Şi răul? Neascultarea. În acest fel şi Adam ştia cu adevărat că binele este ascultarea şi răul neascultarea, dar mai pe   urmă “a cunoscut”  şi mai  bine, când gustând din pom, a fost scos afară din Rai căzând din acea fericire. Şi fiindcă a căzut în pedeapsă gustând din “pom”, pedeapsa l-a învăţat mai bine, prin faptă, cât este de rău a nu asculta de Dumnezeu şi cât este de bine a asculta de El. Şi aceasta am zis ca să nu socoteşti că strămoşii cei dintâi ţi s-au  făcut pricinuitori de rele. Diavolul a scos pe Adam afară din Rai dar Hristos a băgat în el pe tâlhar. Vezi deosebirea? Acela a scos afară pe om care n-avea păcat, ci numai o întinăciune a neascultării, dar Hristos bagă în Rai pe tâlharul care purta nenumărate sarcini de păcate. Numai această minune a făcut, că a băgat pe tâlhar în Rai, şi alta nu? Se poate spune şi alta mai mare. Nu numai că a băgat un tâlhar în Rai, ci l-a băgat mai înainte de toţi cei drepţi şi de Apostoli, ca nimeni din cei de pe urmă să nu se deznădăjduiască de mântuirea şi intrarea în Rai, văzând pe cel plin de toate relele petrecând în curţile cele împărăteşti».

  Pentru trei mari greşeli au fost izgoniţi Adam şi Eva din Rai: pentru că nu au scultat de Dumnezeu, nu s-au înfrânat de la pofta egoistă a trupului (adică nu au postit) şi nu s-au pocăit după ce au greşit. Ci din mândrie, Adam a dat vina pe femeia lui iar femeia pe şarpe. Dacă s-ar fi pocăit, Dumnezeu i-ar fi iertat şi nu i-ar mai fi pedepsit, iar răul şi moartea nu ar mai fi intrat în lume. Iar de atunci şi până astăzi, omul păcătos are mereu tendinţa de a se scuza pe sine, acuzând pe alţii. Din acest motiv, el nu se poate mântui fără pocăinţă, adică fără regretul sau căinţa pentru păcatul săvârşit, cerând iertare, atât lui Dumnezeu cât şi celor faţă de care am mai greşit. Nimeni nu poate intra în post, ca luptă duhovnicească pentru curăţirea de păcate şi de luminare a sufletului, fără iertare, deoarece prin iertarea altora se cultivă smerenia omului dornic de a trăi în iubire milostivă. Izgonirea lui Adam din Rai, care încheie “săptămâna brânzei”, este aşezată la începutul Postului Mare pentru a arăta urmările nefericite ale neascultării şi ale însoţirii cu patimile. Numai prin înfrânare şi prin supunere faţă de Domnul, poate credinciosul să se învrednicească de dobândirea Raiului, pe care Mântuitorul ni l-a deschis din nou prin jertfa Sa de pe Cruce. Prin post putem “învia” astfel, “înainte de înviere”, creștinul va putea scăpa de asprimea judecăţii pe care o comemorează “Duminica Lăsatului sec de carne”, pentru a fi iniţiat în mila şi comuniunea cu Dumnezeu în timpul celor cincizeci de zile de după înviere, care este “icoana veacului viitor”. Dumnezeu i-a dat omului porunca să nu mănânce din pom, după ce a luat toate măsurile de prevenire pentru aceasta. Nu i-a forţat libertatea, pentru că s-ar fi pierdut tot preţul virtuţii, şi ca nu cumva chiar silit fiind şi neascultând, mai mare osândă să-şi agonisească. Dar omul neascultând şi-a deschis larg simţirea, ceea ce i-a orbit mintea, l-a înstrăinat cu totul de cunoştinţa de Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor. Sf. Maxim Marturisitorul, spune: „Împărtăşindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simţire, asemenea dobitoacelor necuvântătoare, şi aflând prin experienţă că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea dumnezeiască, menită să alcătuiască podoaba lui spirituală şi a socotit zidirea văzută drept “dumnezeu”, datorită faptului că e de trebuinţă pentru susţinerea trupului”. Postul este o “nimicire a morţii” care a fost consecinţa păcatului. Omul care posteşte scapă, desigur într-un mod încă relativ, legilor lumii căzute. El rupe cercul infernal al dialecticii poftei şi plăcerii, al foamei şi săturării, îndreptându-şi dorinţa spre contemplarea realităţilor cereşti. Aşa cum fecioria e o imagine a vieţii îngereşti şi o restaurare a nevinovăţiei şi nepătimirii lui Adam, tot aşa postul îl face pe om asemenea făpturilor îngereşti, e icoana modului vieţii paradisiace şi anticiparea vieţii veşnice în care “aleşii” vor fi adevăraţi “îngeri” în trup, puterea dorinţei lor fiind în întregime convertită dinspre trup spre duh. Cele două extremităţi ale Postului Mare reprezintă, aşa cum aminteşte Nichifor Calist, cei doi poli cruciali ai istoriei mântuirii: căderea şi mântuirea. El spune: „Postul Mare, care urmează după această duminică, va fi mai mult chiar şi decât o simplă restabilire a Raiului, fiindcă, încorporându-se în “al doilea Adam” la Paşte, în Hristos, creştinul va anticipa duhovniceşte învierea de obşte, trecând astfel virtual de la timp la veşnicie”. Fuga de post este deci fuga de veșnicie.

  Postul ortodox e profund marcat de această atmosferă eshatologică. Postul rămâne, desigur, un mijloc pentru a dobândi virtutea, dar instrumentul e deja el însuşi îndumnezeit. Este, am putea spune, deja scopul său. De exemplu, regulile care interzic mâncarea de carne în timpul postului vizează, desigur, slăbirea trupului, dar păzindu-le, credinciosul adoptă şi un nou mod de existenţă. El restaurează în sine însuşi, aici şi acum, starea lui Adam care înainte de cădere, era vegetarian şi anticipează cumva modul vieţii viitoare unde, potrivit Sfântului Teodor Studitul, “aleşii” nu vor mai fi aserviţi nevoilor trupului. Postul supune trupul lucrării propri a sufletului: “slujnica nu mai dă porunci reginei, ci se întoarce în sfârşit la locul ei”. Această restabilire a armoniei în corpul uman are repercusiuni cosmice şi chiar sociale, pe care Părinţii au ştiut să le dezvolte. Postul, ne asigură ei, dă familiei echilibrul ei: prin el, tinerii şi bătrânii rămân la locul lor şi-şi cultivă fiecare virtutea proprie. Tot prin post, statul se menţine în buna ordine iar cetatea în linişte. Datorită relaţiei naturale şi existenţiale a trupului uman cu ansamblul lumii sensibile, al cărei centru este omul, se înţelege că şi cosmosul întreg profită de curăţirea omului şi că văzduhul însuşi, devine oarecum mai pur în timpul Postului Mare. Postul este “începutul pocăinţei”, spune Sf. Vasile cel Mare, iar Sf. Ioan Scărarul, zice: “postul e curăţia rugăciunii, luminarea sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpungerii, (...) începutul isihiei, călăuza spre nepătimire, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului”. Iar în imnografia Bisericii, o sedealnă a Triodului, cu care închei acest articol, ne descoperă: “Lepădat a fost Adam din desfătarea raiului, prin mâncarea cea amară, pentru neînfrânare, nepăzind porunca Stăpânului, și a fost osândit să lucreze pământul din care a fost luat și cu multe sudori să mănânce pâinea sa. Pentru aceasta noi să iubim înfrânarea, ca să nu plângem afară din rai ca și acela, ci să intrăm într-însul…”

                                                Pictor, teolog, Vasile Neguş