Căderea din ICONICITATE, naşte “monştrii” secularizării şi fabricile de…“neicoane”!

   Trăim din plin era manipulării prin imagine, unde aparenţele au valoare de adevăr iar ambalajul “luceşte” mai mult decât conţinutul. Nefirescul devine firesc iar răul pare bun, astfel  că lumea tot mai idolatră în care trăim se focusează mai mult pe nefiresc, pe trend sau pe cum se îmbracă cineva şi câţi bani are, şi nu pe împodobirea sufletului sau a “sufletelor”! Ca atare, avem mâncare falsă, haine din nylon, conducători falşi, “biserici” false (eretice, schismatice), oameni falşi şi cu siguranţă avem şi “icoane”…false, unele chiar cu conţinut eretic! Nu ne rămâne decât să tragem neîncetat un semnal de alarmă pentru oricine “are ochi să vadă şi urechi să audă”, despre riscurile secularizării lumii ce ne bântuie agresiv viaţa, transformând tot mai mult valorile spirituale şi naţionale în bunuri de consum “văruite”, aspect de care ne facem vinovaţi tot mai mulţi. Şi în acest sens, ne vom limita în special la ICOANĂ şi mai spunem încă o dată ce este aceasta, astăzi în lumea reclamelor tot mai agresive, de fapt repetăm şi reactualizăm mereu ceea ce ne descoperă Hristos în Biserica Lui, prin Sf. Părinţi. Biserica fiind Trupul Său iar noi “organele” ei, El este implicit şi Capul acesteia şi este Cel care împarte harul şi descoperă adevărurile de credinţă, prin Sf. Duh, de “sus” în “jos”. Biserica cuprinde în sens larg toată Creaţia, şi lumea văzută şi pe cea nevăzută, de fapt Creaţia însăşi a fost făcută după chipul Bisericii, după chipul Trupului mistic al lui Hristos care ca şi Dumnezeu, trebuia să le cuprindă pe toate şi care le şi cuprinde, deodată cu Învierea Sa. În Hristos, prin jertfa Sa pe Cruce şi totodată prin Învierea Sa ascunsă în Cruce, lumea se restaurează, se recrează încă o dată, căci toate se înnoiesc în Hristos-Dumnezeu, chiar cu un potenţial şi cu realităţi veşnice cu totul noi faţă de prima dată. Dar numai prin Tainele Bisericii şi prin inimile curate ale sfinţilor, toate lucrările Sale sunt cu adevărat în folosul mântuirii noastre şi se fac străvezii Adevărului unic. Toate Persoanele Sf. Treimi sunt egale prin fiinţă, însă cauza tuturor este Tatăl, care “lucrează” prin Fiul, în Sf. Duh, dar într-o singură fiinţă, voinţă şi lucrare. Există deci, o ordine şi o unitate în toate imprimată şi în rândul Creaţiei şi al făpturilor, al persoanelor îndeosebi, fie că sunt îngeri, fie că sunt oameni, iar ordinea este că, “cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare”, şi nu invers. Harul lui Dumnezeu ce izvorăşte din El în afara Sa, numit şi energie necreată, veşnică adică, se coboară ierarhic, sau în mod direct prin Hristos atâta timp cât i-am deschis uşa inimii şi acolo împreună cu El, ne jertfim şi “omorâm” toate pornirile şi obiceiurile rele. Deci, nimeni nu poate forţa sau înşela, sau şantaja, sau plăti pe Dumnezeu ca să ne trimită harul Său în viaţa şi în inimile noastre. Dar posibilitatea dobândirii lui este la îndemâna oricărui om din lumea aceasta, dacă se va smeri mai întâi ca să-şi recunoască Creatorul său şi Să-L urmeze întru toate.

   

   Dacă înainte de cădere omul trăia unind într-însul cele două lumi, pe cea spirituală cu cea materială, şi era chemat să le desăvârşească împreună prin harul lui Dumnezeu, după cădere inima lui se îngroaşă şi mintea se desface în nenumărate părţi contradictorii, pierzându-şi unitatea. Primul om, “regele” Creaţiei, adică Adam, a căzut din această demnitate şi menire sfântă, şi numai intervenţia lui Dumnezeu mai putea salva lumea, creată dealtfel “bună foarte” dintru început. Ceea ce şi face Întrupându-se în Persoana lui Iisus Hristos, şi devenind Om, vine printre noi să ne vorbească faţă către faţă. Şi făcând o paralelă cu ICOANA, prin faptul că omul este creat după “chipul” lui Dumnezeu înseamnă că omul este “icoana” lui Dumnezeu, deoarece cuvântul “icoană”, al cărui sens vine din limba greacă, aceasta înseamnă: imagine în oglindă, reprezentare vie, chip…Deci, primul “Iconar” este chiar Dumnezeu şi trebuie să fim atenţi la cum crează El, adică prin puterea Cuvântului Său, prin Hristos, căci El mai este numit “Dumnezeu-Cuvântul. Dumnezeu când crează o face fără vreo materie iniţială sau prin mijlocirea unui obiect, lucru sau fenomen, ci crează din nimic şi nimicul devine o creaţie vie, şi creaţia Lui nu se estompează, ci fiind dinamică, la nesfârşit creşte şi se diversifică. Iar când îl face pe om îl crează după chipul lui Hristos văzut din veci ca Om şi Dumnezeu, şi tot ce are Dumnezeu în afară de fiinţa Sa, care este nenumită, neîncăpută şi incomensurabilă, îi oferă şi omului în potenţă. Astfel, printre nenumăratele atribute, fiecare om are şi darul creativ şi dacă Adam nu ar fi căzut, prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu ar fi putut să sfinţească şi să ridice lumea la picioarele Lui, ar fi modelat-o şi i-ar fi dat nesfârşite valenţe. Iar acestea le-ar fi împlinit fără intermediul unui instrument din afară, căci ar fi fost suficiente puterea harului lui Dumnezeu şi transparenţa sufletului său curat, prin care lumina harului putea trece şi omul ar fi înţeles toate raţiunile Creaţiei, iar voinţa sa s-ar fi împletit cu voinţa lui Dumnezeu.

  

   Iată la ce măsură a fost şi mai este încă chemat omul, însă după căderea în păcat, cunoaşterea lumii se îngustează şi acum o putem intui doar aprioric, şi apoi aposterioric. Şi dacă mai şi “gustăm” puţin din descoperirile ştiinţei aceasta o putem face numai pe “uşa din dos”, adică ştiinţa omului căzut este limitată, o ghicim din părţi şi este foarte voalată. Niciodată nu ne este suficientă şi niciodată omul de astăzi doar prin mijloacele materiale şi ale minţii sale căzute, nu poate să înţeleagă nici măcar ce este un atom în esenţa lui ultimă, ci doar îi poate înţelege efectele. Însă lumea a fost creată special pentru om având înainte de cădere capacitatea ca să o înţeleagă, să numească fiinţele şi lucrurile din ea după raţiunile lor şi apoi s-o desăvârşească. Deci potenţialitatea omului poate depăşi chiar şi tainele raţionale ale Creaţiei sau ale “substanţei” ei ultime, deoarece aşa a fost creat şi nimic nu i s-a ascuns. Adică omul, poate cuprinde în dihotomismul său unitar, existenţial, ca trup şi suflet, atât lumea nevăzută, spirituală, cât şi pe cea văzută, trupească, a materiei. El a fost chemat şi destinat să le înţeleagă şi să le unească pe amândouă aceste lumi într-una singură, şi apoi s-o unească şi s-o desăvârşească unitar, şi mai departe în veşnicie chiar s-o depăşească. Tot ce este creat are o substanţă, numai Dumnezeu este nesubstanţial, însă omul fiind după chipul Său a fost creat ca un dumnezeu mai mic, deci la nesfârşit să poată să se asemene cu Dumnezeu, ceea ce îl face să-şi depăşească prin El până şi condiţia substanţială, ca şi creatură. Se înţelege, că nu va ajunge niciodată un alt Dumnezeu, dar prin El, prin harul Său are potenţialitatea să se asemene veşnic tot mai mult cu El. Iar această perspectivă este oferită numai de Hristos pentru că El este singurul care a înălţat umanitatea până la dreapta Tatălui, adică atât de “sus” încât niciodată nu va fi cu putinţă de atins de vreun om sau de vreun înger, sau de orice fiinţă creată. Însă avem şansa prin El să ne apropiem la nesfârşit de acest ideal. Iar această şansă unică ne este dată tuturor celor ce prin Hristos ne vom sfinţi viaţa încă de pe pământ, iar în veşnicie o vom lua tot în sus, spre nemărginirea Sa. Din păcate, există şi “neşansa” să alegem ca să o luăm şi în jos, la nesfârşit, şi se pare că nici iadul nu are fund! Lumea fiind creată pentru om şi nu invers, el a fost conceput ca partener al lui Dumnezeu întru lucrarea ei spre desăvârşire. Omul ca făptură creată avea nevoie de o lume prin care să-şi arate oglindirea atributelor dumnezeieşti puse în “chip” şi să devină şi el creator. Dar el însuşi fiind creat, ca să “creeze” avea nevoie de o materie dinainte creată, căci numai Dumnezeu poate să creeze ceva din nimic. Porunca dată la Facere, “creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi”, arată mai întâi că este vorba despre o “creştere” spirituală, duhovnicească, şi nu despre o creştere trupească. Altfel, porunca ar fi trebuit să spună: “înmulţiţi-vă şi creşteţi”, dar după cum vedem este invers.

  Deci, prima condiţie a fost creşterea cu duhul, sfinţirea omului, apoi înmulţirea avea să fie prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu, şi nu prin amestecul plăcerii. Iar apoi, “umpleţi pământul”, înseamnă a fi umplut şi de sfinţenie dar şi de câţi oameni ar mai fi adus la viaţă Pronia lui Dumnezeu. Şi fiind vorba de neştiutele “margini” ale universului, cuvântul “pământ” nu se referea numai la pâmântul-planetă. Adam înainte de căderea în păcat şi în acest fel şi toţi oamenii care ar mai fi urmat, fiind unit cu Dumnezeu, numai ce ar fi gândit şi într-o clipă prin puterea gândului îndumnezeit ar fi putut fi oriunde în univers sau în cer, şi oriunde ar mai fi fost nevoie. Deci, iată ce calităţi şi putere avea omul înainte de cădere. Dar după cădere, toată natura se întoarce împotriva omului şi el rămâne prins în chingile materiei îmbibate de păcat, limitată prin substanţa ei şi supusă degradării şi morţii. Primul Om care restaurează omul şi lumea, este un Om întru toate ca noi în afară de păcat dar şi Dumnezeu în acelaşi timp, ceea ce Adam nu era. Acesta este Hristos, adică Dumnezeu “ce s-a făcut Om ca pe om să-l îndumnezeaiscă”. Trupul lui Hristos după Înviere trecea prin orice zid, într-o clipă putea să fie la marginea universului dacă într-adevăr există vreo margine, putea să ajungă şi în fundul iadului sau în “vârful” cerurilor, dar mai ales El ajunge şi stă de-a dreapta Tatălui, ceea ce nici-o făptură creată nu ar fi putut vreodată. De aceea, în Hristos omul se face “frate” după har cu Dumnezeu şi este invitat să stea la aceeaşi masă cu El, a comuniunii de iubire şi fericire veşnică! Deci, având acum această privire mai de ansamblu asupra Creaţiei şi al rostului ei pentru om, şi ştiind că Hristos după jertfa Sa pe Cruce, după Înviere şi Înălţare ctitoreşte prin Sf. Duh Biserica, trebuie să înţelegem de acum că rostul Bisericii este numai pentru mântuirea omului. Şi nicidecum, Doamne fereşte, pentru vreun calcul omenesc vremelnic sau materialnic. Biserica este imaginea vazută, simbolică dar vie, a Bisericii nevăzute din cer, de aceea ea se mai numeşte “cerul coborât pe pământ”. Şi dacă cum am spus, există o ordine precisă în toate pentru că altfel s-ar naşte hazardul, ordinea nu poate exista fără ascultare, iar ascultarea nu poate exista fără ierahii. Iar ierarhiile nu sunt doar bisericeşti, sacramentale, ci sunt şi ierarhii cereşti, sau ierahii pământeşti, cum ar fi relaţia dintre părinţi şi copii, sau dintre bătrâni şi tineri, învăţători sau învăţăcei. Adică există mereu unul mai mic şi altul mai mare, iar Scriptura spune: “cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare”. Dar cei mai “mari” în faţa lui Dumnezeu sunt cei ce fac parte din ierarhiile sfinţeniei, pentru că nu vom vedea chiar şi pe cel mai “mic” sfânt să stea în iad! Dar cei mai “mari” de pe pământ, adică patriarhi, mitropoliţi, episcopi, preoţi, stareţi, diaconi, împăraţi, regi, părinţi, învăţători, preşedinţi, primari…etc, din păcate sunt destui în iad, aşa ne descoperă Sf. Părinţi! Chiar şi numai două persoane dacă sunt undeva şi se implică împreună într-o lucrare, unul trebuie să conducă. Şi numai smerenia şi argumentul arată cine este mai “mare”, adică cine să conducă, căci altfel va fi fiecare cu părerea lui şi va fi dezbinare.

  Astăzi, se vede din plin această dezbinare dintre oameni pentru că nu mai există smerenie, ci multă iubire şi părere de sine. Mai mare la Dumnezeu nu este neapărat cel care are mai multă “putere” sau mai mulţi ani decât altul, sau cel care are mai multă carte sau mai mulţi bani, sau cel care din punct de vedere bisericesc este mai “mare”. Iarăşi, cel mai mare în cuvântul său în raport cu Dumnezeu este cel care are argumentul, iar acesta vine prin sfinţenie şi nu prin “doctorate”, iar sfinţenia vine din împlinirea poruncilor lui Hristos-Dumnezeu. El ne spune că “prietenii” Lui cu adevărat, şi ar trebui şi ai noştri,  sunt cei ce împlinesc poruncile Lui, adică se nevoiesc neîncetat să devina sfinţi ai Lui dar făra ca aceştia să caute sfinţenia, ci plângerea neîncetată a păcatelor, căci acestea “omoară” sfinţenia. Iar sfinţenia nu ţine de nici-o ierarhie şi de nimic material din afara noastră, ci de cât de mult suntem în “duh şi adevăr” cu Hristos în orice clipă, iată deci cine este cel mai “mare”, iată care este ierarhia ierarhiilor! Numai având această viziune, trăire şi simţire, vom înţelege şi care este scopul Bisericii şi care este scopul nostru înlăuntrul ei. În Biserica lui Hristos, adică cea Ortodoxă de pretutindeni, nu este nimic pus la întâmplare şi orice decizie sau lucrare a ei se face numai prin conlucrarea tuturor membrilor ei şi sub “supravegherea” Sf. Duh, prin sobornicitate, smerenie şi iubire. Toţi membrii ei botezaţi sunt egali, nimeni nu este mai egal ca alţii, iar diferenţa este doar de slujire sau chemare, însă cum am spus, harul se coboară ierarhic, prin episcopi şi preoţi şi apoi prin Sf. Taine, sau direct de la Hristos prin inimile ce se despătimesc şi se smeresc. Iar un exemplu mare în acest sens este al Sf. Maria Egipteanca, care 47 de ani a stat în pustie fără Biserică dar şi-a făcut “biserică” din mintea şi simţirea ei, unite şi jertfite pe altarul inimii unde se află Hristos de la botezul fiecăruia. Dintr-o mare desfrânată ajunge o mare sfântă, dovadă roadele rugăciunii ei. Şi spre sfârşitul vieţii Dumnezeu nu o uită şi prin părintele Zosima, cel care îi scrie şi viaţa, ea îşi doreşte arzător să se împărtăşească şi cu nepreţuitul Trup şi Sânge al Domnului. Interesantă şi exemplară este aici smerenia sfintei Maria, căreia părintele Zosima cerându-i binecuvântare, ea fiind sfântă, totuşi îi recunoaşte valoarea preoţiei părintelui şi îi spune că nu se cuvine ca cel mai mic să binecuvânteze pe cel mai mare, ci invers! Sfinţii lui Hristos sunt cu adevărat “icoanele” Lui vii pe pământ şi sunt veşnici şi în cer, deci ca ceva să fie viu şi să se facă transparent harului şi să devină un vehicol al acestuia, este nevoie de a trăi din plin în viaţa Bisericii, care cuprinde toată lumea, şi nu în afara ei. Şi cum niciodată Dumnezeu nu se repetă în Creaţia Lui, nu face doi oameni sau două lucruri la fel, ci mereu se exprimă prin diversitate, înseamnă că şi tainele şi actele sfinţitoare ale Bisericii nu vor fi vreodată două care să semene perfect prin manifestare, însă pe “fond” vor fi mereu aceleaşi.

   Nici-o Liturghie prin frumuseţea şi profunzimile ei nu seamănă una cu alta, deşi se respectă “prototipul” ei. Dar nu trebuie să fie fără vreo “ştirbire”, la fel ca orice slujbă bisericească, adică să nu fie “ciuntită” din liberă iniţiativă, asemenea şi oricare aspect liturgic sau teologic. Deci, toate se “mişcă” în Creaţie şi în Biserica ce o cuprinde, neuniform şi divers, mereu vii şi atrase spre Hristos, şi toate fiind în Hristos trebuiesc făcute numai spre Slava Lui, fără vreo scădere sau abatere de la “dreptar”. Dacă omul nu are nevoie de aur şi vile ca să se mântuiască, totuşi aurul are şi el rostul lui şi putem să-l aducem jertfă lui Hristos, Bisericii Sale care nu este numai din ziduri, ci inclue mai ales oamenii, care mulţi sunt săraci, bolnavi sau cu alte nevoi. Vedem încă din Vechiul Testament cum trebuia să fie “Casa lui Dumnezeu”, cât de împodobită, şi este un aspect descoperit chiar de Dumnezeu după modelul ceresc şi fără vreo “zgârcenie”. Templul lui Solomon devine cel mai frumos din vremea Sa, adică era cu adevărat făcut spre slava lui Dumnezeu cel ascuns încă în “umbră”, şi împodobit după porunca Sa. După Hristos, împlinirea Evangheliei se face izvor nemăsurat şi nelimitat de har pentru toţi oamenii, dar într-o anumită ordine, astfel că Biserica lui Hristos este infinit mai importantă decât “Templul”, şi înseamnă că la fel trebuie să fie şi împodobirea ei. Când arătăm că nu avem inima lipită de vreo “comoară” din afara sau chiar dinlăuntrul nostru, şi alegem să renunţăm cu totul la acestea dar fără să le îngropăm, ba dimpotrivă le punem în slujba lui Hristos şi a Bisericii Sale, nu înseamnă oare aceasta că în acelaşi timp suntem şi săraci dar şi “bogaţi”? Hristos este şi Dumnezeu dar şi om trupesc luat din materie însă prin Învierea Sa desăvârşeşte şi trupul Său, cu suflet cu tot. Şi El se înalţă la cer nu doar ca Dumnezeu dar şi cu materia îndumnezeită a trupului Său, deci la dreapta Tatălui bate şi o inimă de om din carne îndumnezeită la “maxim”. Nu Hristos are nevoie de aur, ci noi avem nevoie să ne “dezlipim” de acesta şi să-l întoarcem înapoi Celui care la făcut, aşa că dacă împodobim “Casa” Lui de pe pământ, facem precum Abel, care aducea jertfă lui Dumnezeu din tot ce avea el mai bun. Şi Dumnezeu numai pe a lui a primit-o, nu şi pe a lui Cain, fratele său, care se zgârcea în toate şi îl invidia pe Abel, aşa cum facem şi astăzi mulţi când vedem pe cei ce prosperă cinstit şi pe măsura jetfei lor. Deci, ca să fim împreună cu Hristos trebuie să-L primim în inima noastră prin faptele noastre puse în slujba binelui, şi mai ales să devenim cu toţii “una” şi “Unul” prin Sf. Liturghie, care este “cina cea de taină” cerească unită cu cea pământească.

   Dacă Dumnezeu îşi revarsă harul în lume prin conlucrarea teantropică cu omul,  “neabdicându-l” de la condiţia sa de rege al Creaţiei, înseamnă că omul este şi trebuie să devină neapărat şi el “vehicol” al harului, şi cu adevărat “templu sfânt” al Sf. Duh. Şi pentru aceasta el în Biserică nu are nevoie de surogate, ci de sufletul curat care sa înalţe rugăciuni şi cântări sfinte împreună cu alţi “botezaţi”, direct şi fără “intermedierea” unui terţ, obiect sau intrument muzical, cum ar fi spre exemplu orga introdusă în catolicism. Harul intră numai în sufletul omului ce şi-l curăţeşte neîncetat, şi după cum vedem omul este ales şi ca “partener” al lui Hristos şi El îi oferă în chip văzut, palpabil, prin Taina Preoţiei Lui, “cheile Împărăţiei”, adică Tainele mântuitoare ale Bisericii. Înfricoşător nu-i aşa, ce darnic este Hristos, dar pentru aceasta cel care primeşte aşa ceva prin “hirotonisire”, trebuie să ştie mai întâi că nu primeşte pentru vrednicie, că de fapt Hristos este cel care lucrează prin el ca printr-un “instrument” viu. Şi nimeni să nu se fălească cu ceva ce nu este al lui, căci toate le primim în dar. Dimpotrivă, mai mult să se smerească, mai mult să-şi sfinţescă viaţa, mai mult să iubească, să ierte şi să dăruiască. Cine îndrăzneşte să folosească Tainele şi darurile lui Hristos pentru propria măreţie sau îmbogăţire, va fi vai şi amar de acela. Cum am spus, nimic nu poate şi nu trebuie să fie aşezat întâmplător în Biserica lui Hristos, astfel că toate ne trimit către Hristos şi prin toate ale Bisericii, inclusiv prin aspectele simbolice văzute, prin obiectele cultice, într-un fel sau altul ne împărtăşim de harul Sf. Duh.

  Un mare rol în Biserica îl are şi ICOANA, care este Scriptura “scrisă” prin culoare sau cum spune Hristos prin Sf. Părinţi, “ceea ce Scriptura este pentru auz, aceea este icoana pentru vedere, şi cu nimic mai prejos de aceasta”. Icoana este o taină a Bisericii, este un dar oferit de Hristos ei şi fiind o lucrare liturgică, ea devine vie numai atunci cand este “o împletire a harului Sf. Duh cu mâinile cât mai curate ale omului”. Icoana este un rod al rugăciunii, experienţei şi trăirii omului, este “liturghie după liturghie”, adică este rodul acelui pictor bisericesc ce se “micşorează” pe sine ca Hristos să “crească” în sufletul acestuia, şi să aducă cu adevărat “rodul iconic” vizual al icoanei. Numai în acest fel orice icoană devine tipul vizual al “prototipului” ei, adică un simbol viu racordat prin har la persoana sfântă simbolizată şi care duce mai departe tot la Hristos, ca izvor al harului. De aceea, orice icoană este hristocentrică pentru că orice sfânt, orice compoziţie iconografică, îşi capătă sfinţenia numai de la Hristos. Autorul de drept al icoanei este Sf. Duh, în Biserică, ce o “pictează” prin sufletul omului, dar cum spune Biserica, nu oricine este vrednic să picteze chipurile sfinte, ci cel care este “chemat” şi o dovedeşte prin viaţa şi lucrul său. Sfântul Duh ne oferă totul în Biserică, inclusiv “prototipul” unei icoane, cum să fie ea pictată, de aceea s-au trasat canoanele sfinte, iar omul oferă smerenia şi jertfa sa. Ca teolog al imaginii, pictorul are voie să se mişte numai între canoane dar nu este interzis actul creativ, dimpotrivă, dacă prin viaţa lui tot mai sfântă se deschide harului, aşa cum spune aceeaşi Biserică, de fiecare dată harul Sf. Duh nu se repetă, ci el este dinamic şi mereu divers. Însă diversitatea aceasta nu este în afara unicităţii Bisericii, şi aici este taina, viaţa şi unicitatea fiecărei icoane, căci se ctitoreşte şi se naşte numai sub oblăduirea Sf. Duh, în Biserică şi nu în afara ei, în cine ştie ce “fabrică” catolicească sau chinezească, şi de ce nu, chiar “românească”!

   

   Luând în calcul toate aceste argumente ale Bisericii care ne arată importanţa şi tainele ei, printre care şi taina icoanei, ca instituţie divino-umană, unicitatea Bisericii ce le leagă pe toate ale ei cu cele ale lumii, având această privire de ansamblu mai poate cineva să îndrăznească şi să afirme că omul, ca rege al Creaţiei şi ca cel pentru care Hristos şi-a dat viaţa, poate fi vreodată acesta înlocuit în aspectele liturgice şi ca“partener” al sfinţirii lumii, de vreo maşină sau vreun aparat neînsufleţit!? A ales cumva Hristos în vremea sa vreun animal sau chiar vreun înger, sau vreun obiect făcut de mâna omului, cărora să le dea “cheile Împărăţiei Cerurilor”? Nu, a ales omul, oamenii, în toată simplitatea lor, fără doctorate sau palate, adică a ales “pe cele mici ale lumii ca să le ruşineze pe cele mari”! Desigur, şi şcoala are rostul ei dacă slujeşte Adevărului, însă harul va bate şcoala întotdeauna, căci fiind necreat şi de la Dumnezeu o poate cuprinde şi pe aceasta, şi inclusiv toată ştiinţa şi raţiunile lumii. Iar omului i s-a redat cinstea ce  i se cuvenea, deoarece el era “cununa” Creaţiei, şi pentru că harul lucrează în diferite chipuri iar cel mai deplin în cadrul Sf. Liturghii, prin împărtăşirea cu Trupul lui Hristos, El pune intermediar pe om prin Taina Preoţiei Sale, ca prin el să-Şi coboare harul Sf. Duh pe sfânta Masă, din Altarul Bisericii Sale. Deci, prin om, prin preot, sfinţeşte materia în general iar în particular, sfinţeşte şi coboară la epicleză harul Sf. Duh, transformând pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos. Aşadar, de la caz la caz, este nevoie mereu de conlucrarea omului, însă numai împlinind Evanghelia fiecare acolo unde este chemat, harul le aşează pe toate în chip minunat, divers şi hristocentric. Nu Dumnezeu direct vrea să sfinţească materia, ci omului i s-a dat ca prin harul Sf. Duh s-o sfinţească, ceea ce nici-un robot, nici-o maşină sau vreun “xerox” neînsufleţit, nu ar putea face în veci…Sf. Liturghie este vie, lucrătoare şi sfinţitoare când o trăim în Biserică, nu stând acasă în fotoliu şi urmărind-o la televizor. Deşi amândouă aspectele par frumoase, deşi cântările se aud sau se văd, fie la radio, respectiv la televizor, într-un fel ce poate mişca sufletul, distanţa este însă ca de la cer la pământ. Pentru că numai trăind Sf. Liturghie în Biserică cu toată fiinţa, ni se “va părea în cer a fi” şi unii chiar putem fi, şi ne vom împărtăşi deplin de har, dar stând acasă şi crezând că o putem “trăi” virtual, tot pe pământ vom rămâne!

   Liturghia nu se trăieşte prin copy/paste, ci fiind cu totul în Liturghie, aşa cum nici preotul nu poate fi înlocuit de vreun robot, cum unele secte au făcut-o deja, şi să credem că prin fier, plastic sau hârtie, ni se va coborî harul. Numai Satana ar vrea să credem aşa ceva, adică omul să fie exclus de la lucrarea sfinţitoare a lumii şi de la îmbogăţirea acesteia prin valenţele şi creaţiile lui, mereu unice, iconice şi înălţătoare, aşa cum şi Sf. Duh lucrează şi doreşte. Dacă Dumnezeu s-ar repeta în ceva sau ar limita capacităţile omului, ar însemna că se epuizează şi că El nu mai este un Dumnezeu inepuizabil şi infinit în toate. Această viziune trebuie s-o avem cu toţii în lume, precum că fiecare suntem unici şi fiecare trebuie să ne exprimăm unicitatea în lumina harului şi a Evangheliei. Repetiţia şi imitarea plictiseşte şi goleşte pe om de sens, îl limitează în avântul său ontologic spre “asemănarea” cu Creatorul său incomensurabil, de aceea omul are în el setea de noutate, de iubire şi de fericire, dar nu o găseşte decât în diversitate, şi numai Dumnezeu Cel nelimitat în toate îl poate adăpa mereu. În această lumină şi pornind de la învăţătura Bisericii, căci ea este numită “stâlpul şi temelia adevărului”, trebuie să privim şi adevărul ICOANEI, ca şi Scriptura “scrisă” prin culoare. Iar acest adevăr devine hrană duhovnicească, nu numai pentru cei ce şi-au scos “scândura” din ochi dar chiar şi pentru cei ce o mai avem încă, putând vedea prin icoană acel “ceva” ce nu nu-l vom găsi nicicând în reclamele sau “ofertele”  lumii vremelnice. Şi dacă mergem la sfintele moaşte ale vreunui sfânt sau dacă avem acasă o sută de icoane unice şi adevărate, sau chiar imagini cu ele litografiate, dar acestea din urmă văzute numai ca imagini cu subiect religios, dacă nu ne curăţim cât mai mult mintea şi inima şi ne vom limita la cantitate şi nu la “calitate”, tot nu ne vom mântui. Aşa că, cine invocă lipsa banilor din buzunarele “credincioşilor”, şi cumva, pentru aceasta trebuiesc înmulţite “neicoanele” pe bandă, ca să aibe toată lumea, este cel puţin un necunoscător al valorilor nepieritoare ortodoxe, ca să nu spunem un profitor, ce se foloseşte de Biserică şi nu Biserica de el. Aşa cum nici Liturghiile nu se pot copia pe “stick” şi apoi vândute pe piaţă, crezând că ne vom “împărtăşi” deplin cu Hristos, ci trebuie să le căutăm numai în Biserică, în “Casa lui Dumnezeu”, aşa nici icoanele nu pot fi ceva copy/paste. Ci ele sunt mereu unice, pentru că sunt “pictate” de Sf. Duh prin mâinile omului ce-şi sfinţeşte viaţa în Biserică şi pentru Biserică, şi nu caută să se evidenţieze pe sine sau să urmărească vreun profit, mai mult decât cele cuvenite ca “lucrător” în grădina lui Hristos-Dumnezeu. Înainte ca tehnica omului să evolueze atât de mult şi să credem că putem “creşte” cu ceva prin aceasta, când dimpotrivă ne poate face mai comozi şi mai autonomi, Biserica a fost mereu la locul ei pentru că nici “porţile iadului nu o vor birui”, fiind prin dimensiunea ei divino-umană o pavăză pentru toate derapajele şi chiar oferind soluţii!

   Nu învăţătura multă şi tehnica ne mântuieşte, şi parafrazând pe Sf. Paisie Aghioritul, ne este suficient chiar şi un singur posmag pe zi să mâncăm, şi cu post şi rugăciune putem ajunge la Dumnezeu. Căci tehnica omului îl înlănţuie şi mai mult prin “beneficiile” ei imediate, şi paradoxal, făcând şi mai facilă viaţa trupească, în loc să găsim timp mai mult pentru mântuire, îl pierdem mai mult şi ne aglomerăm şi mai mult. Şi nici dacă participăm mereu la Sf. Liturghie sau avem acasă o sută de icoane canonice puse pe pereţi, şi candele aprinse la ele neîncetat, nu acestea ne vor mântui, atâta timp cât încă “mâncăm carne de om”!...Cei care înmulţesc “neicoanele” cu orice preţ pe bandă umplând “vistierii” vremelnice, fără neîmplinirea tainei ei prin conlucrarea Sf. Duh şi a sufletului omului, când aceştia spun că tot omul trebuie să aibe “icoane” şi trebuiesc să fie ieftine, aduc în derizoriu însemnătatea dumnezeiască a icoanei şi grija lui Dumnezeu faţă de nevoile noastre. Este ca şi când am spune, răstălmăcind Evanghelia, că mai întâi să le căutăm şi să le adăugăm pe cele pământeşti şi apoi doborâţi de griji, să credem că Hristos ne va oferi şi “Împărăţia Cerurilor”. Însă El spune tocmai invers, “căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor şi celelalte vi se vor adăuga”. A căuta mai întâi Împărăţia, înseamnă să avem mereu gândul la Hristos şi la judecata Lui, a ne pocăi şi despătimi, iar pe cele pâmânteşti să le căutăm numai atât cât ne sunt necesare supravieţuirii trupeşti. Şi văzând Dumnezeu că îl căutăm mai întâi pe El, că ne interesează doar mântuirea sufletului, nu înseamnă că ne bagă direct şi în buzunare cele necesare traiului vremelnic, deşi uneori mai face şi aşa, ci că ne dă toate posibilităţile, adică minte să învăţăm, idei şi oameni potriviţi pe calea vieţii, şi multe altele ca să nu ducem lipsă de ceva. Şi revenind la icoane, ne va da inclusiv mijloacele  necesare, ba chiar pictori potriviţi în cale ca să ctitorim icoanele cele plăcute lui Dumnezeu, căci aceasta vrea şi El în Biserica Sa. Însă, noi nemaiavând credinţă suficientă şi faptele credinţei drepte, nici măcar cunoştinţele iconografice obligatorii, le vrem pe toate pe tavă şi dacă se poate cât mai repede şi cât mai ieftin. Ori, lucrul făcut pentru Dumnezeu se fundamentează pe lepădarea de sine, pe jertfă, şi se supune timpului şi spaţiului, trebuind multă răbdare, multă îndemânare şi pregătire, ca rezultatul să fie precum jertfa lui Abel. Adică lucrul nostru să fie ca o pârgă a ostenelilor noastre, şi numai aşa nădăjduim ca va fi bineplăcut şi lui Hristos-Dumnezeu. A căuta şi a “câştiga” Împărăţia Cerurilor nu este ceva “ieftin”, dimpotrivă, şi chiar paradoxal, este şi cel mai greu de câştigat şi în acelaşi timp şi uşor, pentru că este un “jug” luat împreună cu Hristos, iar jugul Său este “bun şi uşor” şi numai jugul patimilor este greu!!...Deci, să căutăm mai întâi pe Hristos şi pe cele curate ale Lui, inclusiv icoanele adevărate, canonice, şi cu siguranţă că ni se va adăuga şi posibilitatea de a plăti preţul lor, deşi icoanele sunt nepreţuite. Căci nu  putem “scoate ţânţarul şi să strecurăm măgarul”, făcând din excepţie o regulă, adică ca “kitsch-ul” iconografic să ia locul icoanei vii, ortodoxe, de sorginte bizantină.

  Marii teologi ai Bisericii spun clar, că sfinţirea “neicoanei” nu va face din ea o icoană, aşa cum “liturghia” ascultată la radio, deşi ea este sfântă peste tot, nu va face din ea o adevărată Liturghie vie, hristocentrică, aşa cum numai în Biserică poate fi. Regula este de la Hristos si este dogmă, şi mai avem canoanele ce izvorăsc din dogmă, şi pe când dogma nu poate fi călcată în veci, canonul trebuie să fie aplicat aflându-ne mereu între pogorământ şi scumpătate (acrivie). Astăzi, ne-am depărtat foarte mult de acestea, şi din păcate, limitări şi confuzii există şi din partea clerului şi a credincioşilor, care numai împreună cu toţii uniţi prin Hristos suntem Biserica, şi fiecare în Biserică are acelaşi dat ontologic şi chiar eclesiologic, să apere adevărul de minciună. Toţi trebuiesc a fi ascultaţi dacă au argumentul, şi cine este dator să asculte trebuie să vadă pe Hristos în toţi, căci Adevărul lucrează prin toţi şi toţi ne completăm şi ne zidim unii prin alţii. Eu personal, ca membru al Bisericii lui Hristos şi în acelaşi gând cu alţi sfinţi, părinţi, teologi, pictori bisericeşti sau chiar credincioşi, trag neîncetat acelaşi semnal de alarmă amintit şi la începutul acestui articol, ca şi pictor dar şi ca teolog, precum că trebuie să ne întoarcem mereu la “izvoare”, unde apa este cea mai curată! Şi să nu mai dăm voie, ca măcar în Biserică să nu mai promovăm “kitsch-ul” iconografic sau orice imagine pe post de icoană, mergându-se până acolo încât să ni se bage pe gât pur şi simplu tot felul de făcături seculariste. Dacă icoana este egală cu Sf. Scriptură, aşa cum tot cu Scriptura în mâini cei “neasculători” au răstălmacit-o după mintea lor nâscând atâtea erezii, iar Biserica le-a condamnat, cu siguranţă că tot aşa şi cei care au pictat icoanele după mintea lor, au făcut din acestea, fie mijloc de profit, fie le-au “coborât” cu totul pe pământ, fie au născut prin ele diferite “erezii” iconografice.

  Sunt multe de spus despre ce ne spune Biserica prin Sf. Părinţi, despre adâncimile icoanei şi cum se aduce la viaţă aceasta. Căci şi icoana are “suflet şi trup”, altfel nu ar fi vie, iar “sufletul” ei este de la Sf. Duh care a creat-o şi i-a dat viaţă prin Biserică, iar trupul este tot ceea ce este omenesc şi pământesc pus în ea, în speţă jertfa pictorului bisericesc şi materiile curate din care este alcătuită. Cum am spus, în veci un xerox neînsufleţit nu va naşte o icoană vie vreodată, ci mai ales ceva repetitiv, “clonat”, sau cel mult un tablou cu subiect religios, şi prin aceasta riscând tot mai mult să ne “aniconicizăm” sau să ne asociem celor în goana după profit. Există oare doi oameni la fel, există două Biserici la fel? Nu, ci avem doar “un Domn, o credinţă şi un botez”, deci toate sunt unice când vin de la Hristos-Dumnezeu. La fel este şi orice icoană ce se aduce la viaţă, unică de fiecare dată, chiar dacă modelul, prototipul ei, este mereu acelaşi. Căci şi oamenii sunt asemănători prin datul lor ontologic şi inclusiv prin constituţia trupească, adică toţi avem mâinile, picioarele, ochii, gura, inima, creierul…etc, ce îmbracă aceleaşi forme şi raţiuni. Dar există ceva nemăsurat în noi ce ne face unici, adică sufletul ce ni-l dă Dumnezeu, deşi şi sufletul este de aceeaşi natură dumnezeiască la toţi. Însă nici-un trup, nici chiar la gemeni, nu seamănă perfect până la ultima particulă subatomică unul cu altul, şi la fel, nici-un suflet nu poate fi clonat, repetat în esenţa lui ultimă, care este una personală. Deci, ceea ce ne face unici, deşi în aparenţă semănăm unii cu alţii, se află în adâncul nostru ştiut doar de Dumnezeu. Şi din acest adânc ne strigă Dumnezeu şi ne cheamă la El, ca acolo să cinăm împreună cu El, iar El va face din acest adânc fără fund unde nu vom ajunge niciodată, deşi este al nostru, taina şi unicitatea personalistă din care “vor curge râuri de apă vie” şi din care toţi ne putem împărtaşi unii de la alţii. Iată de ce icoana trebuie să fie numai pictată şi numai de om, şi nu xeroxată, nu litografiată sau chiar sculptată, adică copiată la nesfârşit prin mijloacele tehnice, nepersonaliste şi fără “suflet” în ele, pentru că doar icoana pictată după canoanele sfinte are şansa să devină unică, să fie vie, adică să fie ‘”de la Sfântul Duh şi de la om”!...Iar Dumnezeu ştiind că Satana caută să strice orice lucru bun făcut de El, cum este şi icoana, va veni şi va încerca să “strâmbe” toate aceste taine şi lucrări sfinte, aşa cum a făcut şi face mereu. Ca atare, Hristos a fost nevoit ca prin sfinţi şi Sinoade sfinte să pună reguli precum nişte “jaloane”, adică să stabilească canoane pentru toate, incusiv pentru icoană, ca să putem ştii cum să despărţim “grâul, de neghină”. De aceea, pictorul bisericesc îşi exprimă libertatea şi unicitatea lui numai mişcându-se între canoane, şi pentru aceasta trebuie să fie un avid trăitor al Evangheliei, cu simţ iconic şi teologic, şi nu în ultimul timp, să stăpânească tehnica iconografică, bizantină. Stilul bizantin în pictura iconică bisericească s-a ridicat la cea mai înaltă măsură vizual-iconică şi transfiguratore, adică Sf. Duh în Biserică ne-a arătat vârful, modelul arhetipal iconologic sub toate aspectele lui. 

    Nimic nu este pus la întâmplare nici în icoană, ci toate duc în mod simbolic şi haric către Hristos şi învăţătura Bisericii Lui. Chiar şi materiile din care este alcătuită icoana sunt alese cu grijă, şi mai ales sunt alese dintre cele naturale, aşa cum le-a creat Dumnezeu şi nu dintre cele sintetice, artificiale, făcute de om. Astfel, avem lemnul, care se presupune că avut viaţă în el şi încă are, căci el “lucrează” mereu, şi totodată se leagă de simbolistica lemnului Crucii, apoi vopselele se pregătesc de către pictor din pigmenţi naturali care se amestecă cu liant din gălbenuş de ou. Şi multe alte aspecte tehnice sau hermineutice ar mai fi de spus, însă nu despre aceasta ne-am propus să vorbim aici. Dar legat de materiile naturale ce compun icoana, merită totuşi pomenit un aspect observat de-a lungul anilor, şi anume, despre liantul din gălbenuş de ou folosit în prepararea vopselelor. A fost interesant să descopăr împreună cu fiul meu, şi el cu darul lui Dumnezeu pe acelaşi drum al picturii iconice, cum numai gălbenuşul din ou luat din oul făcut de găina crescută natural, la ţară, s-a dovedit a fi un bun liant şi niciodată nu a fost bun gălbenuşul din ouălele făcute de găinile îndopate cu pastile, crescute artificial, industrial, şi acestea tot pe “bandă”. Multe alte aspecte ar mai fi de spus despre trupul şi sufletul unei icoane, care aduse la viaţă după regulile sfinte ale Bisericii, ele devin cu adevărat şi vehicole ale harului Sf. Duh, adevărate “ferestre spre cer” şi ale cerului spre noi. Să ne ajute Bunul Dumnezeu pe toţi, ca niciodată să nu scădem cu ceva “zestrea” Bisericii, ce cu preţul sângelui a fost statornicită de înaintaşii noştri. Să căutăm mereu argumentul la Sf. Părinţi şi în Sf. Scriptură, şi mai ales să punem şi noi o “cărămidă” nouă, “unică”, sau mai multe, întru consolidarea Bisericii din “duh şi piatră”, descoperind şi prin aceasta ceea ce ne face unici pe fiecare, în lumina Evangheliei veşnice…

                    Pictor, teolog, Vasile Neguş

                     Fabrica de “neicoane”!...