“ZAHEU vameşul”, de la curiozitate la mântuire!...

  În pericopa evanghelică, “a lui Zaheu vameşul”, ni se arată că bogăţia nu este neapărat o piedică împotriva mântuirii şi totodată, pilda lui Zaheu, cel care îşi agonisise multe şi mari păcate, este un alt exemplu mare de pocăinţă alături de tâlharul de pe cruce, femeia desfrânată sau Maria Egipteanca!...Cine a fost Zaheu înainte de întâlnirea cu Hristos şi care a fost pocăinţa lui? Evanghelia spune că a fost un om bogat şi mai-mare peste vameşi, iar vameşii din vremea aceea dar şi după, nu au avut o faimă bună. Mulţi dintre ei, la fel şi Zaheu, fiind robiţi de patima lăcomiei puneau taxe mai mari decât cele datorate statului, iar aceasta o făceau deschis şi fără ruşinare, îngreunând tot mai mult poporul nevoiaş. Vameşii erau socotiţi păcătoşi şi necuraţi pentru că, încasând taxele, trăgeau fără milă spuza pe turta lor. De aceea erau ţinuţi în rând cu păgânii. Iar dacă vameşii se bucurau de un asemenea renume, oare cum trebuie să fi fost priviţi “mai-marii lor”? Iar Zaheu se număra printre aceştia. Dar păcătosul Zaheu, înfloritor şi vioi pe dinafară, văzându-L pe Hristos, pe lângă curiozitate, probabil că şi-a văzut şi cumplita “lepră” care-l acoperea, simţind că nu este alt leac pe pământ decât Hristos. Totuşi, curiozitatea lui nu este una comună, ci una care arată mai degrabă că pe Hristos îl întâlnise deja în inima lui, şi dată fiind antipatia oamenilor faţă de el şi nevrând să se amestece cu aceştia, a căutat ca măcar de la distanţă să-L vadă, pe Cel care înviase morţi şi făcuse alte minuni nemaiauzite. Numai că, această dorinţă a sa pare să nu fie realizabilă, căci el e mic de statură şi atâta lume e strânsă în jurul Mântuitorului, încât e imposibil să-L poată vedea sau să poată străbate până la El. Dar cu ochii vigilenţi de vameş vede rezolvarea urcându-se într-un sicomor, care de fel este un copac ce creşte înalt şi viguros, astfel că sicomorul devine pentru Zaheu, “scară” către Hristos...

  Ce privelişte, nu-i aşa, un bogat căţărat într-un copac ca să-L vadă pe Hristos! Dacă Hristos ar fi venit în vremurile noastre, poate că bogaţii de astăzi s-ar fi urcat în elicopter sau şi-ar fi pus bodyguarzii sau jandarmii, ca să dea lumea la o parte. Şi chiar o fac deja, când intră prin Biserici sau merg la alte evenimente, când li se pare că sunt nişte privilegiaţi sau mai vrednici decât poporul pe care îl jecmăneşte şi îi hraneşte! Măcar Zaheu este discret şi nu deranjează pe nimeni, însă vrea să-L vadă cu orice chip pe Hristos. Atât. Nu să vorbească cu El, ori să-i cerșească vreo minune. Iar vederea lui Hristos, în Euharistie, ori în rugăciune, umple totul. Pentru păcătosul Zaheu, Mântuitorul este “oglinda” lui, în care fiecare se vede aşa cum este, şi este singura oglindă care ni s-a dat nouă oamenilor ca să ne vedem aşa cum suntem, adică păcătoşi! În Hristos, în oglinda cea clară, fiecare se vede urât şi bolnav; şi mai vede şi chipul său cel dintâi, aşa cum l-a avut şi aşa cum trebuie să-l aibă mereu. Ori de câte ori auzim această sfântă istorisire, cu siguranţă au fost unii şi în vremea aceea şi sunt mulţi şi astăzi, cu simțăminte contradictorii vizavi de comportamentul neliniștitului Zaheu. Şi vor zice: Ce i-o fi trebuit aceasta!? Casă avea, masă, așijderea; se bucura de familie, de bunăstare, ce-i drept, agonisită pe cale necinstită. Și atunci, la ce folos să-și mai dorească ceva? Nu asta caută oamenii, în genere? Împlinire materială, familie, prieteni, trai decent, mergând chiar peste mări şi ţări? Și, dacă se poate, huzur, lux, bogăție, fală? Da, bogăția, măreția acestei lumi, îi aduc satisfacție celui avid de avere și putere doar o bucată de vreme. La început, îl atrage mirajul banului, al aparentei fericiri oferite, chipurile, de bogăție. Dar apoi, sufletul lui, traumatizat că nu se mai află în relația firească cu Creatorul său, îl tot caută, întreabă în stânga și-n dreapta: Unde e? De ce nu am liniște? De ce nu sunt fericit, deși am avere, familie, prieteni, proprietăți?...

  Cei mai mulţi dintre noi, căutăm mereu câte ceva în lumea această trecătoare. Căutăm oameni, căutăm minuni, căutăm cuvinte de folos, căutăm ajutor, mângâiere, sfat, căutăm informații, căutăm căldura casei ori a soarelui, căutăm, căutăm, căutăm…O viață de căutări! Dar ştim oare ce căutăm în această stare de nelinişte, adică căutăm ce ne trebuie cu adevărat? De căutare nu vom scăpa, căci este imbod pus de Dumnezeu în sufletul nostru îndreptat spre El, şi poate cel mai bine a prins această căutare Fericitul Augustin, prin cuvintele: „neliniștit e sufletul meu până nu-și va afla odihna întru Tine, Doamne”. Zaheu, călcând în picioare orgoliul personal de om matur, de om bogat şi cu vază, nesocotind judecata oamenilor - care pe bună dreptate ar fi putut râde de el, văzându-l cocoţat în copac, asemenea pruncilor - Zaheu îşi potoleşte dorul năvalnic al sufletului de a-L cunoaşte pe Hristos-Dumnezeu. Iar înţelesul duhovnicesc al Evangheliei, este că, cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh deasupra naturii materialnice, deasupra stării păcătoase, pentru că Hristos este mai mare decât natura. Pilda lui Zaheu conține o taină. În nici un alt chip nu poate ajunge un om a vedea pe Hristos decât urcându-se în “sicomor”, adica pe scara pocăinţei, făcând de ocară mădularele necurăției. Căinţa este cu adevărat cea dintâi treaptă a scării ce duce spre împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni n-a suit vreodată pe treapta a doua până ce nu a urcat pe cea dintâi, a căinţei. În deşertul acestei lumi, căinţa este singura cale de a bate la poarta cerului. Poţi să baţi cu pumnul în zidul unei case oricât de mult pofteşti; nu te va auzi nimeni, nimeni nu-ţi va deschide. Dar bate în uşă, şi ţi se va deschide. Căinţa e bătaia, nu în zid ci în uşa care dă spre lumină şi mântuire, pentru că Hristos este “Uşa”! Cine se căieşte cu adevărat şi vrea să intre în casa Tatălui Ceresc, a şi bătut la uşa prin care se poate intra în această casă.

  Așadar, Zaheu s-a urcat în copac ca să-L vadă pe Domnul; cu toate acestea, Hristos l-a văzut întâi pe Zaheu, deoarece Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. El caută mereu, nu obosește nicicând să ne găsească pe fiecare dintre noi, rătăciți pe cărările umbroase, ghimpoase și gloduroase ale acestei vieți. Şi Iisus, privind în sus, a zis către el: “Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Din cuvintele acestea se vede că nu Zaheu L-a zărit mai întâi pe Domnul, ci Domnul pe el. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Cum să nu se fi grăbit la glasul care a adus morţii la viaţă, a liniştit vânturile, a vindecat nebunii şi a topit în lacrimi inimile păcătoşilor? Cum să nu-L primească pe cel pe care voise să-L vadă măcar o clipă, de departe? Cum să nu se bucure cu bucurie negrăită când L-a văzut în casa lui, al cărei prag nu îndrăzneau să-l treacă decât păcătoşii învederaţi? Dar aşa e iubirea Domnului. Aşa e dăruirea Lui. Pescarilor deznădăjduiţi le-a umplut mrejele care nu mai încăpeau de mulţimea peştilor; în pustie a hrănit mii de oameni flămânzi după care au mai rămas încă multe coşuri cu rămăşiţe; bolnavilor care-i cereau ajutorul le-a dat vindecare nu numai trupească, ci şi sufletească. Nu ierta păcătosului un singur păcat, ci pe toate. Evanghelia spune mai departe, că cei care se îndreptăţeau pe sine precum “fariseul”, considerându-se “drepţi”, murmurau, “zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos”…Poate vor fi cugetat: „Taman sub acoperişul netrebnicului ăstuia a intrat Învățătorul? Dacă ar fi Dumnezeu, cum pretinde, ar trebui să știe că averea lui e clădită pe sărăcia noastră, iar fericirea lui, pe nefericirea noastră”. Dar ca și cum Hristos n-ar fi auzit nimic din vociferările îndreptăţite ale poporului, Hristos intră în casa lui Zaheu. Ca întotdeauna, Domnul avea un plan! Știa că întâlnirea cu El îl va schimba pe “împricinatul” căutător de Dumnezeu. Așa a şi fost. Deşi nu i-a reproşat nimic, Hristos, doar prin prezența Sa dumnezeiască, a schimbat total sufletul gazdei Sale. Zaheu se apropie de Mântuitorul și arată prin cele spuse că în interiorul său s-a întâmplat ceva: s-au reașezat lucrurile, și-a venit în fire, și-a restabilit prioritățile în viață: „Doamne, jumătatea mea de avere o dau săracilor, iar dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Deși textul evanghelic nu ne spune, să ne închipuim ce-o fi fost la casa bietului Zaheu după ce-a plecat Domnul? Megieșii, concitadinii se vor fi îmbulzit să primească ceea ce Zaheu a făgăduit că le va înapoia. Fericit și împăcat, luminat și binecuvântat, Zaheu împărțea averea. Nu cu tristețe și resemnare, ci cu bucuria de a dărui, de a se elibera de ceea ce-l făcuse “mic”, despărțindu-l de Dumnezeu și de semeni. Zaheu a sărăcit material, dar s-a îmbogățit duhovniceşte. Și-a împărțit bogăția pentru a câștiga Împărăția!...

  Iar Hristos nu întârzie, şi ca Dumnezeu, spune: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”…Şi spre uluirea “drepţilor” din afară, răspunsul Mântuitorului faţă de pocăinţa păcătosului Zaheu, a căzut ca un trăsnet. Iată cum Hristos a adus imediat mântuire lui Zaheu, atât de dispreţuit de altfel de cei ce, cu siguranţă, se considerau cu mult mai vrednici decât el. Pentru aceasta însă ei au rămas „afară”, iar Zaheu s-a mântuit „înăuntru” cu Hristos. Acum, punem şi a doua întrebare: Cine a devenit Zaheu după întâlnirea cu Hristos? Zaheu cel plecat de acasă a murit şi în locul lui s-a ridicat un alt Zaheu, o făptură nouă după cum spune Apostolul: “Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă”. A fost unul dintre “cei şaptezeci de Apostoli” ai Domnului Iisus Hristos. Zaheu este simbolul bogatului nedrept dar apoi pocăit, al celui pierdut și îndreptat, care aduce mântuirea nu numai pentru sine dar și pentru întreaga sa casă. După Înălțarea la Cer a Mântuitorului, Sfântul Ap. Zaheu l-a însoțit pe Sf. Apostol Petru în călătoriile sale misionare. Tradiția sfântă spune că Zaheu a fost numit episcop în Cezareea Palestinei de către Sf. Apostol Petru, și că a murit în pace ca primul episcop al Cezareii.

                                                             Pictor, teolog, Vasile Neguş

DUMINICA “vameşului şi a fariseului”, în veacul acesta lăudăros!...

    Astăzi, este Duminica despre “VAMEŞI şi FARISEI”, sau cum putem deveni farisei crezându-ne vameşi, şi cum putem deveni vameşi crezându-ne farisei, în veacul acesta lăudăros!...Interesant spus, dar să facem un test. Ascultând parabola, oare cu cine avem tendinţa să ne identificăm? Cred că la majoritatea nu ne place fariseul şi mai degrabă vrem să ne identificăm cu vameşul. Se naşte reflex şi aparent justificat, tendinţa de a ne delimita drastic de fariseu şi crezându-ne mai smeriţi, complăcându-ne în sine, îl judecăm pe fariseu şi parcă zicem şi noi: ce bine că nu sunt ca acest fariseu! Ce bine, “că nu sunt ca ceilalţi”, nu-i aşa? Ce bine că eu sunt “păcătos” şi nu judec pe alţii, care sunt la fel de păcătoşi ca mine! Vai, dar eu nu pot să fiu aşa, Doamne fereşte, căci îi iubesc pe toţi! Mulţumescu-Ţi, Doamne, că mă “luminezi” să-mi văd păcatele, să fiu smerit şi să iubesc pe toată lumea, negândind de rău pe cineva. Eu fac ascultare de toţi, de părinţi, de duhovnici şi de profesori, şi îi văd pe toţi buni! Îmi place liniştea şi să mă nevoiesc, nu-mi place comoditatea şi nu-mi plac privilegiile! Nu sunt vrednic ca să devin nici episcop, nici preot şi orice fel de conducător! Dar deşi am multe doctorate, dacă totuşi Dumnezeu va dori să păstoresc vreo “turmă”, vreau să mă aleagă poporul pentru viaţa mea “curată”, cinstit, fără manipulare!...Şi uite aşa, vameşul din noi devine fariseu!!...

   Din fericire, Dumnezeu mai ţine lumea pentru că încă mai are sfinţi în ea care se pocăiesc neîncetat. Şi dacă iubirea este liantul ce le leagă pe toate şi pe toţi, neabătut, smerenia este temelia la toate, fără de care toate cele bune s-ar dărâma. Tot smerenia, aceea de a ne vedea pururea păcătoşi, l-a făcut şi pe vameş în faţa lui Dumnezeu “mai îndreptat” şi s-a “înalţat” fără să vrea. Cine se crede pe sine smerit acela este cel mai puţin smerit, spun Sf. Părinţi! Cine se crede pe sine ferit de înşelare este cel mai mare înşelat. Cine se crede mare iubitor al “departelui”, abstract şi impersonal, poate fi adesea tocmai cel care iubeşte cel mai puţin pe “aproapele”, concret şi real. Primul pas către smerenie ar fi sinceritatea de a recunoaşte că şi în noi, în fiecare dintre noi zace un fariseu lăuntric, mai mare sau mai mic, mai gălăgios sau mai ascuns. Deci, cine de data aceasta se recunoaşte mai degrabă în fariseu, decât în vameş!? Cine se crede fariseu şi totuşi râvneşte la smerenia vameşului? O, ce bine că sunt ca acest fariseu! Ce bine că toţi sunt buni iar eu nu dorm noaptea, făcând toate răutăţile! Zice lumea că sunt un om bun, că am făcut nu ştiu ce fapte bune, că nu am furat de la nimeni, dar eu îi contrazic mereu, căci eu ştiu că le fac din prisos şi toate le “mişcă” numai Dumnezeu, dar ei tot nu vor să înţeleagă! Nu ascult de nimeni, fac numai voia mea, căci este mai sigur, cum să ascult de un altul? Pe părinţi i-am renegat şi le-am cerut “partea de moştenire” plecând prin lume să-mi caut fericirea, deşi ea era în mine şi nu o vedeam! Au venit unii să mă facă episcop sau măcar preot, alţii mă vor primar, că zic ei, sunt om cu studii superioare şi am multe doctorate, dar le-am spus să se ducă la unul “Gheorghe”, care nu ştie să scrie, însă mută munţii din loc cu rugăciunile lui! Dar mi-au zis că acela este un nebun şi că eu sunt bun!!...Şi uite aşa, fariseul din noi ar putea deveni vameş, ceea ce este cu mult mai greu!...

  

    Dacă am urma cu adevărat pilda vameşului din Evanghelie, atunci am face exact ceea ce a făcut şi el. Ne-am vedea păcatul nostru cu sinceritate, ne-am scârbi şi umili de propria noastră făţărnicie şi trufie. Am înţelege şi am spune, că “cel dintâi dintre farisei sunt eu“. Fapta vameşului este pocăinţă, inima înfrântă şi zdrobită, duhul umilit. Observăm, ca Mântuitorul spune în pericopa evanghelică, că ce doi, vameşul şi fariseul, “s-au suit la Templu”, este cum am spune astăzi, “mergeau la Biserică”. Dacă Biserica este Trupul lui Hristos, iar noi cei botezaţi, mădulare ale ei, El numai prin Biserică, prin Tainele ei, îşi revarsă harul mântuitor asupra noastră, în afara căruia ne paşte pieirea. Cu alte cuvinte, dacă tot ne “suim” la Biserică, bine ar fi să plecăm cu toţii de aici “îndreptaţi”. Dar prin Biserică, trebuie să înţelegem mai întâi legătura iubirii dintre cei ce îi aparţinem dar şi faţă de toţi oamenii şi întreaga lume. Căci ca Trup al lui Hristos-Dumnezeu, Biserica Ortodoxă prin Tainele şi rugăciunile ei, cuprinde şi acoperă toată lumea, toată Creaţia, şi pe cei din cer, îngeri, sfinţi sau adormiţi, şi pe cei de pe pământ, drepţi sau păcătoşi. De aceea şi diavolul cel mai mult loveşte în Biserică, prin membrii ei mai ales, căci ştie că ancorându-ne adânc în viaţa ei, prin Tainele ei şi prin legătura iubirii întreolaltă, în felul acesta ne va “îndrepta” Hristos, şi dacă merităm, poate ne va şi mântui! Şi dintre membrii Bisericii, cel mai mult diavolul, răul cel vechi, loveşte în păstorii ei, folosindu-se direct de slăbiciunile şi patimile lor, şi indirect prin duşmanii credinţei drepte, prin ereticii şi schismaticii de tot felul, prin toţi rătăciţii şi parveniţii, din afară şi din interior, care nu sunt altceva, decât “lupi îmbrăcaţi în piei de oi”. Hristos ne avertizează de aceasta când spune: “Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei”. Dacă un păstor este “bolnav”, slăbănogit şi cu sufletul şi cu trupul, poate ameninţat de ceva, mai poate păstori în bună orânduială “oile”? Nu le va duce de râpă, nevindecat fiind? Mai ales dacă nici măcar o “oaie”, sau un “berbec”, sau un “câine de pază”, nu se va găsi să le “abată” de la prăpastie?...

   Deci, cei mai periculoşi, sunt “vameşii-farisei” şi “fariseii-vameşi” ce-i avem printre noi în Biserică. Astăzi problema care ne arde, nu mai este faptul că există farisei şi vameşi, ci că există o falsificare a smereniei şi a pildei vameşului şi fariseului. Chipul falsei smerenii ar fi acela că se tolerează până la încurajare răul, cu toate feţele lui aparent binevoitoare, dar care ascund încet şi sigur, aşa cum îi place diavolului, otrava întunericului şi minciunii. De fapt, se strâmbă înţelegerea pildei vameşului, inversând înţelesurile duhovniceşti, ajungând astfel să osândeşti oamenii şi să tolerezi răul. Şi ajungi să nu judeci…tocmai ceea ce ar trebui să judeci (faptele, ideile) ca să lucrezi în sensul exercitării discernământului firesc al creştinului, care este dator să despartă binele de rău în viaţă. Astfel, îi judecăm mai ales pe cei care ne stau ca un semn de mustrare pentru persoana noastră. Pe cei pe care îi invidiem sau care, prin pilda lor, ne arată ca într-o oglindă, unde ne aflăm de fapt. Atunci, cea mai comodă respingere a mustrării noastre este osândirea celuilalt de pe poziţiile închipuite ale “vameşului”. Celălalt devine fariseul, mândrul, trufaşul. Infernul sunt “ceilalţi”, cei mândri şi lipsiţi de iubire sunt ceilalţi…Slugărnicia, laşitatea şi linguşirea, cu care sunt “răcoriţi” cei din “vârf”, iar lumea reală şi virtuală este plină de aceştia, sunt propovăduite astăzi cu numele smereniei, iubirii şi al “adevărului”. Pentru că, nu sunt doar comode, ci şi profitabile! Satisfac patimi, pentru unii aduc poziţii înalte sau măcar un confort călduţ, dau prestigiu, securizează psihologic şi mai dau şi sentimentul fals al unei lucrări în slujba Bisericii, a “unităţii” ei. Şi îi ajută pe marii manipulatori să stăpânească nestingheriţi, cu armate de slugi obediente la dispoziţie. Falsul vameş nu îl judecă, de pildă, pe… homosexual, pentru că este mult sub el. Îl dispreţuieşte, însă nu îl consideră o ameninţare. Dimpotrivă, dacă joacă teatrul toleranţei faţă de homosexualitate, va fi premiat de “societatea civilă”, va fi lăudat şi dat ca exemplu de civilitate şi de europenitate. Îl judecă însă, cu disperare, pe cel care, curajos, ia atitudine şi încearcă să limiteze, cum este creştinesc şi de bun simţ, amploarea răului ce se răspândeşte în lume. Iar aceasta pentru că exemplul sau cuvântul aceluia îl mustră, îl arde. Pilda celor care mărturisesc Adevărul este ameninţătoare pentru falsul vameş. Se vede pus în situaţia să renunţe la teatrul său, să renunţe la premiile şi coroniţele lumii. Să accepte glasul Adevărului este prea mult pentru el, căci este prea “smerit”, dar alminterea să se facă şi următor al Lui.

    Există, aşadar, cei care vor să mărturisească Adevărul şi cei care vor să-l ignore. Ultimii îi acuză pe primii că sunt farisei. Spre exemplu, ecumeniştii îi acuză pe cei care nu primesc compromisurile de credinţă, drept farisei şi anti-ecumenişti. Sigur, desfrânata poate acuza pe cea care e fidelă soţului, că este o încuiată, habotnică şi limitată la minte, şi că libertatea este echivalentă cu libertinajul. Aşa stau lucrurile şi cu aceste perfidii pro-ecumeniste – ele sunt invitaţii la libertinaj spiritual, la “desfrânare” faţă de Mirele cel Ceresc, Adevărul. A fi aşa înseamnă a fi anti-credinţă şi anti-Biserică! Cei care resping ecumenismul, o fac însă pentru că acesta este neîntemeiat, pentru că nu este adevărat, este plin de fariseism. Diversitatea trebuie adusă în unitate, şi nu unitatea în diversitate, adică nu există fiecare cu legea lui. Toată Creaţia, omul mai ales, este după modelul iubirii şi unităţii Sf. Treimi, care are o singură fiinţă, voinţă şi lucrare, şi prin harul lui Dumnezeu şi conlucrarea omului, trebuie ca acestea să se asemene cât mai mult cu “modelul”. Cum ar fi ca în sânul Sf. Treimi, Tatăl să vrea ceva, Fiul altceva iar Sf. Duh cu totul altceva? Cei Trei ar mai fi Una, ar mai fi un singur Dumnezeu, nu s-ar dezbina şi s-ar face praf toate!?... Mulţumirea de sine şi îndreptăţirea de sine sunt înşelarea cea mai pierzătoare, în care vrăjmaşul reuşeşte să îi ţină pe mulţi oameni. Această înşelare taie picioarele şi ne opreşte din mers. Cel ce se simte “drept” ce nevoie are să se neliniştească şi să caute mult mila? Dar prin însuşirea gândului „eu sânt vinovat pentru toate”, se deschide locaş pentru rugăciunea vameşului: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor”, spune Hristos. Iată, aceasta este smerenia pe care a aşezat-o Domnul la temelia noii vieţi morale, a existenţei noastre de pe pământ şi din cer. Cine sunt săracii cu duhul? Sunt oamenii smeriţi care simt că sufletul nostru omenesc este sărac lipit pământului, înaintea Duhului lui Dumnezeu. Că sufletul nostru este mereu sărac, că trebuie să se îndumnezeiască prin Duhul Sfânt, să se împlinească, să se desăvârşească. De aceea, sfinţii lui Hristos, simt permanent că sunt nedesăvârşiţi, că sunt oameni sărmani. Sfinţii se numesc de obicei pe ei înşişi cei mai săraci dintre oameni, cei mai păcătoşi dintre oameni. Smerenia este calea cea mai scurtă către mântuire, spune Sfântul Varsanufie.

   Atunci când omul se află în rugăciune, în stare lăuntrică de rugăciune, negreşit este întotdeauna smerit, negreşit se cercetează pe sine, căci petrece necontenit înaintea Domnului. Şi cum poate altfel sta în faţa Domnului decât smerit, în genunchi, precum vameşul. În acest chip rugăciunea se face forţă şi putere, “râuri de apă vie”. Adevăratul om al rugăciunii nu se repede în faţă, în locul cel mai de vază din Biserică sau altundeva. La ce ţi-ar folosi aceasta? Dumnezeu îl vede la fel de bine dacă stă în spatele Bisericii, sau în pustie, ca şi atunci când ar sta în faţă. Un adevărat om al rugăciunii se pocăieşte întotdeauna cu adevărat. “Pocăinţa omului este sărbătorirea lui Dumnezeu”, spune Sf. Efrem Sirul. Rugătorul, smeritul, stă departe. El îşi simte nimicnicia în faţa lui Dumnezeu şi este plin de smerenie înaintea măreţiei Lui. Sf. Macarie cel Mare spune: “Omul smerit nu cade niciodată. Aflându-se deja mai jos decât ceilalţi, unde mai poate cădea? Semeţia este mare umilire, dar umilirea este o mare înălţare, cinste şi demnitate”.  E mai greu să înţelegem în ce categorie şi în ce tabără ne includem noi, dar Mântuitorul întotdeauna, cu multă delicateţe, ne pune oglinda duhovnicească înainte să vedem ca cine suntem, ca cine trăim, ca vameşul sau ca fariseul? Cu toţii cădem mereu, dacă nu Îl rugăm pe Dumnezeu cu toată fiinţa să ne dăruiască o picătură de smerenie, o picătură de smerire de sine, că-i mai bine să ne smerim noi decât să ne smerescă Dumnezeu. Când ne smereşte Dumnezeu e dureros, că atunci Dumnezeu loveşte în mândria noastră, dar când ne smerim noi, când o luăm înaintea lui Dumnezeu, că nu lăsăm ca Dumnezeu să ne lovească, atunci smerindu-ne pe noi înşine, Dumnezeu revarsă harul. Sf. Antonie cel Mare a văzut în vedenie, între pământ şi cer, tot felul de laţuri şi multe suflete în chipul unor păsări, care se loveau de laţuri şi foarte puţine reuşeau să treacă de aceste laţuri. Sfântul văzând aceasta s-a îngrozit şi a zis: „Doamne, cine se mai mântuieşte? Cum să ne mai mântuim în veacul acesta?” – şi gândiţi-vă, era în veacul al doilea, începutul veacului al treilea după Hristos, deci nu era în zilele noastre când răul s-a înmulţit peste fire – şi sfântul s-a cutremurat: „Doamne, cine mai poate să ne mântuiască, cum mai putem să ne mântuim?” Şi a auzit glasul lui Dumnezeu: „SMERENIA”...

                                                         Pictor, teolog, Vasile Neguş